Lobbying-ul

Am relevat faptul că şansele de reuşită ale misiunii sindicale sunt mult diminuate de inaplicabilitatea lobbying-ului în negocierea, medierea sau arbitrajul conflictelor de muncă. Pentru a enunţa şansele diminuate de reuşită ale sindicaliştilor în soluţionarea conflictelor de muncă, apreciem oportun să prezentăm accepţiunile doctrinei americane cu privire la ceea ce reprezintă procesul de lobbying. Indiferent de tipologia sau de stilul managerial, vom concluziona că, în opinia noastră, este imposibil ca un lider de sindicat să întrunească condiţiile ştiinţifice de eficientizare a unui proces de lobbying.  

Lobbying-ul şi implicaţiile acestuia asupra derulării conflictelor

În societatea contemporană se evidenţiază trei categorii de organizaţii:

·         organizaţii economice (organizaţii lucrative), a căror activitate are, ca scop final, obţinerea de profit;

·         organizaţii non-profit care urmăresc furnizarea de servicii publice sau apărarea unor cauze;

·         organizaţii (instituţii) guvernamentale sau agenţii publice care oferă servicii în beneficiul public.

Spre deosebire de managerii organizaţiilor economice, cei ai organizaţiilor publice şi nonprofit trebuie să fie veritabili "conducători politici”. Această trăsătură managerială apare datorită interdependenţelor existente atât între organizaţii şi societatea civilă (care "construieşte" cererea, în funcţie de care organizaţia va stabili oferta), pe de o parte, cât şi între organizaţii şi sfera politică, pe de altă parte. În calitate de "lideri politici", managerii reuşesc sau nu, în funcţie de impactul pe care îl generează în procesul decizional şi de implementare.

Cheia succesului şi esenţa managementului politic constă tocmai în înţelegerea modului în care relaţiile de putere între grupuri pot fi aduse la consens. În aceste condiţii, managerii trebuie să fie buni comunicatori şi negociatori, fiind implicaţi, în demersurile de interrelaţionare dinspre societatea civilă şi mediul concurenţial, în lobbying. Activitatea de lobbying conferă un plus de importanţă organismelor nonguvernamentale, acestea aducând, în faţa comunităţii, programe, idei şi/sau opinii care, în general, prin contradictorialitatea lor, stârnesc adversităţi atât în sfera economicului, cât şi în cea a adoptării politicilor publice. Astfel, lobbying-ul apare ca un mijloc comunicaţional interuman si instituţional, folosit de societatea civilă, în general, şi de grupurile de interese, în special, pentru propagarea anumitor deziderate în cadrul unui proces decizional.    

            Modelând comunitatea, generând atitudini comportamentale de cele mai multe ori vehemente, grupurile de interese se manifestă activ în plan social.  Grupul de interes este privit ca "...acel ansamblu de indivizi cu interese comune, al cărui scop este susţinerea şi apărarea acestora, prin influenţa exercitată asupra proceselor decizionale, politice, economice, profesionale, morale, derulate de anumite, instituţii publice sau persoane ce ocupă funcţii în cadrul acestora".

            Recunoaşterea activităţii de lobbying ţine de îndeplinirea, cumulativ, a trei aspecte:

-  existenţa unui grup de interes;

-  cuantificarea interesului comun şi propagarea sa prin reprezentare;

- exercitarea voinţei grupului de interes, prin acţiuni îndreptate spre nucleele autorităţii publice, politice sau administrative.

 În Europa, activitatea de lobbying se axează, în principal, pe relaţii stabilite între diverse organisme, fundaţii, grupuri de interese şi instituţiile Uniunii Europene. Se urmăreşte autonomia şi reprezentarea naţională, repartizarea fondurilor UE, susţinerea unor interese ale minorităţilor naţionale. În România, activitatea de lobbying este insuficient formalizată. În opinia noastră, ea ar trebui reglementată printr-un act normativ, urmând a fi susţinută folosind resurse locale, în special resurse umane (experţi, voluntariat) şi financiare. La această activitate recurg, de multe ori, sindicatele şi patronatul în dezvoltarea relaţiilor cu guvernanţii. 

De regulă, lobby-urile exprimă o serie de opinii, idei etc., ce pot ajuta la dezvoltarea rapidă a unor probleme apărute în mediul de afaceri.  Drept urmare, lobbying-ul se impune ca necesitate în economia românească, fiind o cale de comunicare între economic, social şi politic, cu rezultate foarte încurajatoare în ceea ce priveşte adoptarea rapidă a unor acte normative, îndeosebi în mediul economic.

            Lobbying-ul se referă la orice încercare făcută de către indivizi sau grupuri de interese private (speciale) pentru a influenţa deciziile instituţiilor guvernamentale.

Într-o anumită măsură, orice sistem politic este supus, inevitabil, unor lobbying-uri.  Drept consecinţă, lobbying-ul poate fi înţeles ca o formă de presiune exercitată prin mijloace şi tactici de relaţii publice asupra unor factori guvernamentali, cu scopul de a influenţa o anumită decizie politică.  Grupurile care exercită aceste presiuni trebuie să îşi justifice acţiunile în faţa opiniei publice, iar acest lucru se realizează prin campanii duse cu mijloace de relaţii publice.

În România, activitatea de lobbying este prezentă, însă, foarte puţin din punct de vedere oficial, ea nefiind, încă, reglementată din punct de vedere juridic. În trecut, anumite guverne şi-au asumat răspunderea pentru un pachet legislativ care cuprinde şi prevederi ce sancţionează traficul de influenţă, discuţii pentru reglementarea lobbying-ului existând încă din perioada anilor 1993 – 1994.

În SUA, unde există o lege a lobby-ului (de peste opt ani), acesta este definit ca o acţiune declarată de influenţare a Guvernului, Parlamentului sau autorităţilor locale, în genere, în favoarea mediilor de afaceri. Potrivit legii americane, persoana care se ocupă de lobby trebuie să notifice, atât Senatului, cât şi Camerei Reprezentanţilor, când începe o campanie de lobby şi să depună un raport cu privire la acţiunile întreprinse şi la instituţiile cu care a luat legătura. Legea adoptată în SUA interzice unui parlamentar sau oricărui funcţionar public să primească bani pentru a susţine o cauză, întrucât atunci devine suspect de mită şi trafic de influenţă. În acest context, intervine rolul lobby-ului. Prin lege, acesta are dreptul să primească bani pentru a convinge o autoritate publică să promoveze, să accepte un anumit proiect, în defavoarea altuia.

Campaniile de lobby (care au făcut mare vâlvă în SUA), au fost iniţiate, îndeosebi, în industria tutunului, a alcoolului, a cafelei şi a petrolului, precum şi în domenii sensibile ca armamentul, modernizarea infrastructurii, informatizarea unor reţele etc.

            În România s-au desfăşurat diverse activităţi având un conţinut asemănător celor de lobby. Spre exemplu, acţiunile întreprinse de Asociaţia Crescătorilor de Porci, acţiunile de promovare externă a imaginii României (inclusiv pe lângă Parlamentul Europei), aprobarea creditelor BEI în urma strângerii de semnături în rândul locuitorilor Capitalei, menţinerea unor taxe vamale joase la importul de zahar (pentru producerea băuturilor alcoolice şi răcoritoare) etc.

            Relevăm faptul că în jurul comisarilor europeni de la Bruxelles sunt nu mai puţin de cca. 10 000 de firme de lobbying care susţin interesele diferitor grupuri.

            În România, lobbying-ul este foarte puţin prezent la nivel ştiinţific şi foarte prezent la nivel empiric. În schimb, însă, tot în România, firme britanice şi americane, specializate în afaceri publice şi lobbying, nu au nici un fel de problemă în a derula asemenea activităţi. Spre exemplu, Central Europe Consulting, organizaţie condusă de Guy Borrow, reprezintă, în mod oficial, încă din anul 1995, interese ale marilor operatori din industria tutunului, alcoolului şi cafelei.  "Obiectivul nostru principal este de a asista companiile în administrarea eficientă a relaţiilor cu autorităţile", a declarat Guy Borrow într-un interviu pentru revista Capital. Firma sa oferă servicii de lobby pe teme care necesită modificarea legislaţiei. Cel mai bun exemplu este cel al campaniei făcute pentru industria tutunului şi pentru cea a cafelei, în intenţia de a stopa creşterea accizelor.

            În privinţa reglementării, părerile sunt împărţite. În afara firmelor străine, celelalte organizaţii evită să folosească formula lobby pentru a denumi activităţile lor pe care, însă, le numesc consultanţă, servicii de promovare sau de consiliere.

            O monitorizare a presei scrise şi audio-vizuale ne duce la concluzia că, în perioada anilor 1990-2000, au existat activităţi de influenţare a activităţii legislative sau executive. Ca exemplu, menţionăm activităţile unor organizaţii neguvernamentale sau campaniile de presă.

            Cercetările întreprinse în mediul de afaceri, politic sau în cel al mass-mediei arată că lobbying-ul este benefic şi normal pentru democraţiile moderne. Totodată, se apreciază că profesia de „lobby”-ist nu ar trebui reglementată corporatist, după cum intrarea/ieşirea de pe o asemenea piaţă nu ar trebui să fie controlată de autoritatea publică, ea constituind apanajul profesiilor liberale. În unele ţări din Europa, lobbying-ul este interzis. Spre exemplu, în Franţa este interzisă constituirea unor firme sau grupuri care să apere interesele particulare, deoarece francezii consideră că este anormal ca între autoritate şi cetăţean să se interpună cineva care să mai obţină şi profituri din această activitate.

În Belgia, Luxemburg, Portugalia şi Grecia nu există reguli cu privire la activităţile de lobby.  Germania, Olanda şi Danemarca permit sau, mai corect formulat, tolerează lobby-ul. În Marea Britanie nu există liste cu persoanele care fac lobby dar, încă din anul 1991, Parlamentul a cerut crearea unui registru al lobby-ştilor şi a unui cod de conduită.  Aplicarea lui merge până la eliminarea, din „casta” lobby-ştilor, a persoanelor care nu îşi declară toate veniturile de pe urma acestor activităţi. 

Potrivit registrului adoptat, jurnaliştii trebuie să declare activitatea pentru care au fost acreditaţi, dar şi toate celelalte ocupaţii pentru care sunt plătiţi în raport cu accesul lor privilegiat în Parlament.

            O activitate intensă de lobby se desfăşoară în SUA. Aici se consideră că interesul naţional, unul din fundamentele delegării puterii şi ale suveranităţii, nu este întotdeauna suficient pentru a putea constitui criteriul perfect pentru satisfacerea nevoilor colective ale poporului suveran, mai ales pe măsură ce grupurile sociale se dezvoltă şi se diversifică.

În România nu există, actualmente, o legislaţie specială, însă nici nu este interzis lobby-ul.  Pentru a desfăşura asemenea activităţi, sunt invocate două legi, respectiv, Legea nr. 554/2000 privind accesul la informaţiile publice şi Legea nr. 52/2003 privind transparenţa.

            Dezbaterile desfăşurate în această direcţie relevă faptul că traficul de influenţă poate fi relevat numai printr-un lobbying oficial, transparent şi declarat.

            Activitatea de lobbying presupune pregătirea şi implementarea unei strategii în afacerile publice şi în relaţiile cu autorităţile, bazate pe planuri de afaceri ale organizaţiilor, cu scopul preîntâmpinării dificultăţilor care ar putea apărea. O firmă de profil, cum este CEGOR, oferă şi servicii de lobby pe probleme specifice, care pot necesita amendamente sau clarificări în legislaţia existentă, de monitorizare a media şi a iniţiativelor legislative şi întocmeşte rapoarte pe subiecte specifice.

Piaţa românească şi, în general, mediul de afaceri suferă, actualmente, în România, de un gol imens, datorită inexistenţei unor organizaţii prestatoare de servicii de lobbying. Interesele mediului de afaceri sunt, datorită acestui gol, neglijate, cel puţin la fel de neglijate ca şi „punţile de legătură” informaţională dintre acesta şi societatea civilă.