Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale

Sunt definite ca fiind acele instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile sau împrejurările în care se desfăşoară procesul penal, prin ele urmărindu-se buna derulare a acestuia, pentru constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constitui infracţiuni şi sancţionarea persoanelor vinovate penal.

Măsurile procesuale sunt:

a - măsurile preventive, adică reţinerea care nu poate fi mare de 24 de ore şi se dispune de organul de cercetare penală şi de procuror, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara, măsuri ce pot fi dispuse de procuror, pe timp de cel mult 30 zile, în faza de urmărire penală şi de instanţă, pe timp nelimitat în cea de judecată şi arestarea preventivă. Măsura poate fi dispusă pe timp de până la 30 de  zile faţă de învinuit şi/ sau inculpat, numai de către judecător.

Prelungirea duratei  arestării preventive se dispune numai de către instanţă, la propunerea procurorului. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile şi – în total – în faza de urmărire penală, pentru majori, 180 de zile.

În ceea ce îi priveşte pe minori, durata arestării preventive a infractorilor având vârsta cuprinsă între 14 – 16 ani, în faza de urmărire penală nu poate depăşi 15 zile şi poate fi dispusă tot numai de judecător pentru maximum 60 de zile, ca urmare a prelungirilor ce se acordă tot de judecător.

Măsurile preventive pot fi revocate, la cerere sau din oficiu, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea şi pot înceta în condiţiile legii.

 O persoană arestată preventiv poate fi liberată provizoriu – sub control judiciar sau pe cauţiune – măsură ce poate fi revocată, în condiţiile în care cel în cauză a nesocotit, cu rea credinţă, obligaţiile ce-i reveneau.

b – măsuri de ocrotire şi de siguranţă.

Măsurile de ocrotire se iau faţă de persoane care, prin privarea de libertate a inculpatului, ar rămâne lipsite de îngrijire iar cele de siguranţă  - obligarea la tratament medical şi internarea medicală  - se dispun atunci când învinuitul sau inculpatul, se află în vreuna din situaţiile respective.

c – măsurile asiguratorii, adică acele măsuri cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin inculpatului şi părţii civilmente responsabile, în vederea reparării pagubei produsă prin infracţiune şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Măsurile asiguratorii se pot realiza prin sechestru,poprire şi inscripţie ipotecară.

d  -  restituirea lucrurilor, modalitate de reparare a pagubei în natură;

e  -  restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Competenţa în materie penală

Prin competenţă trebuie să înţelegem sfera atribuţiunilor pe  care le au de îndeplinit organele judiciare în cadrul procesului penal şi aceasta poate fi:

-    funcţională, adică cea care se referă la categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anume organ judiciar, în cadrul competenţei sale generale.

-    materială, prin care se stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale;

-    teritorială, care are în vedere care dintre organele judiciare de acelaşi grad este în drept să soluţioneze o anumită cauză şi care este guvernată de anumite criterii, astfel :

· locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

· locul unde a fost prins făptuitorul;

· locul unde locuieşte făptuitorul;

· locul unde locuieşte persoana vătămată.

Mai avem o formă subsidiară, competenţa după  calitatea persoanei, criteriu potrivit căruia numai anumite organe judiciare pot soluţiona cauze în care figurează – în calitate de făptuitori, învinuiţi sau inculpaţi -  persoane, având o anumită calitate.

Prorogarea de competenţă. Înseamnă prelungirea competenţei normale a unui organ judiciar, asupra unei cauze penale care, în mod firesc ar reveni altuia şi se produce, în cazuri precis determinate de lege, pentru o mai bună administrare a justiţiei.

Prorogarea de competenţă o întâlnim atunci când este vorba de:

· indivizibilitate;

· conexitate;

· chestiuni prealabile;

· schimbarea  calităţii persoanei;

· schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei.

Declinarea de competenţă este instituţia în baza căreia un organ judiciar care se consideră necompetent să soluţioneze o anumită cauză, trimite dosarul organului competent.

Declinarea de competenţă poate avea loc  numai între două organe judiciare de acelaşi fel, indiferent că este vorba de organe de cercetare penală, de procuror sau de instanţe de judecată. Declinarea de competenţă nu este supusă nici apelului şi nici recursului, conflictele ivite în această materie fiind soluţionate de organul judiciar superior comun acelora aflate în litigiu.

Incompatibilitatea, este instituţia prin intermediul căreia o persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă, pentru a fi înlăturate suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii sau imparţialităţii sale în legătură cu modul de rezolvare a dosarului respectiv.

Abţinerea, constă în cererea pe care persoana incompatibilă o formulează pentru a nu participa la rezolvarea unei anumite cauze de care se leagă cazul de incompatibilitate.

Recuzarea, este situaţia prin care o persoană, făcând parte dintr-un anume organ judiciar, care a refuzat să se abţină, poate fi împiedicată să participe la derularea activităţilor procesual penale, printr-o cerere de recuzare, care poate fi formulată numai de către părţi.

Strămutarea cauzei. În situaţia în care judecarea unei cauze nu s-ar putea face în bune condiţiuni la o anume instanţa, deoarece ar exista un climat nepotrivit, prin strămutare, dosarul poate fi transferat la o altă instanţă egală în grad, de regulă.

Strămutarea se dispune, numai de instanţa supremă, prin încheiere, nu trebuie motivată şi nu este supusă nici unei căi de atac.

Aplicarea legii penale mai favorabile

Este posibil ca o infracţiune săvârşită sub imperiul unei legi să nu fie pusă suburmărire sub acţiunea sa, sau să se fi pornit urmărirea, ori să se afle în curs de judecată, sau să se fi judecat definitiv şi pedeapsa să fie în curs de executare, moment în care legea veche care a acţionat până atunci să fie scoasă din vigoare, locul fiindu-i luat de o altă lege care reglementează aceeaşi situaţie în mod diferit. În această situaţie se pune problema dacă acel raport juridic se va reglementa conform dispoziţiilor legii vechi sub care s-a născut, sau conform legii noi, subacţiunea căreia se prelungeşte. Art.13 Cod penal precizează că “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Aplicarea principiului legii mai favorabile (“mitior lex” – legea mai blândă) este o obligaţie pentru organele judiciare, fără o condiţionare a infractorului în funcţie de gradul de pericol social al faptei, ori de existenţa unor condiţii de atenuare a răspunderii penale şi se aplică în oricare din fazele procesului penal: urmărire penală sau judecată.

A. Criteriile de determinare a legii mai favorabile

Literatura de specialitate a relevat că legile trebuie să se compare prin verificarea condiţiilor de incriminare a faptei, a condiţiilor de tragere la răspundere şi a condiţiilor de pedepsire.

a)Criteriul condiţiilor de incriminare a faptei

Pentru determinarea legii mai favorabile în situaţia când toate legile apărute prevăd unele condiţii pentru calificarea conţinutului infracţiunii (obiectul infracţiunii, timpul săvârşirii ei, locul producerii, participanţii) mai favorabilă va fi legea care impune existenţa mai multor condiţii faţă de legile care prevăd mai puţine condiţii sau nici una. Legea care va califica o acţiune-inacţiune simplă ca fiind infracţiune va fi mai defavorabilă infractorului faţă de legea care impune îndeplinirea mai multor condiţii pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune. Lipsa uneia sau mai multor condiţii poate determina inexistenţa infracţiunii şi deci, a excluderii răspunderii penale.

b)Criteriul condiţiilor de tragere la răspundere penală

Legea care stabileşte că punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la denunţul acesteia ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, este mai blândă faţă de legea penală care stabileşte ca punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă din oficiu. O lege este mai favorabilă şi în cazurile în care prevede măsuri pentru înlăturarea răspunderii penale, a consecinţelor condamnării sau dacă prevede posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori executarea pedepsei la locul de muncă.

c)Criteriul condiţiilor de pedepsire

Legea care prevede o formă de pedepsire mai uşoară sau limite de sancţionare mai mici va fi mai favorabilă. În cazul pedepselor cu amendă şi închisoare mai uşoară este legea care prevede amenda iar în cazul pedepselor detenţiunii pe viaţă şi a închisorii – mai uşoară este legea care prevede închisoarea. Dacă legile succesive stabilesc aceeaşi formă de pedepsire, mai favorabilă este legea care prevede limitele minime şi maxime mai mici. Când una dintre legi prevede limita minimă a pedepsei mai mare însă limita maximă este mai mică, mai favorabilă este legea a cărei limită maximă este mai mică. De asemenea legea mai favorabilă este aceea care permite aplicarea circumstanţelor atenuante faţă de legea care nu prevede aplicarea acestor circumstanţe.

Legea penală mai favorabilă este aceea care stabileşte termene de prescripţie a răspunderii penale mai mici. Dintre legile succesive, mai favorabilă este legea care prevede termene mai scurte de la data când s-a sfârşit pedeapsa principală şi până la data constatării sau a cererii pentru reabilitarea condamnatului precum şi limite mai mari a pedepselor pentru admiterea reabilitării. Legea care nu prevede adăugarea unui spor la pedeapsa principală este mai favorabilă, iar dacă ambele legi prevăd aplicarea sporului, mai favorabilă este legea cu limita maximă a sporului mai mică. Mai blândă, deci favorabilă este şi legea care nu sancţionează starea de recidivă a infractorului, iar dacă se menţine recidiva, mai favorabilă este legea care exclude forma de recidivă în care se află infractorul. Legea mai favorabilă este şi aceea care prevede o măsură educativă pentru minori în comparaţie cu legea care prevede o pedeapsă penală.

B. Legea penală mai favorabilă în cazul pedepselor complementare

Dacă legile succesive sunt identice privind pedepsele principale, iar una din ele prevede şi o pedeapsă complementară, mai favorabilă este legea care nu prevede o asemenea pedeapsă. Când ambele legi prevăd aceeaşi pedeapsă complementară dar una dintre ele stabileşte limite mai reduse, aceasta va fi legea mai favorabilă. În cazul în care ambele legi prevăd pedepse complementare identice, dar la una din ele pedeapsa principală este mai mică, aceasta va fi legea mai favorabilă.

C. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Aplicarea principiului legii penale mai favorabile este reglementată diferenţiat în codul penal astfel: prin art.14 Cod penal se impune aplicarea obligatorie iar prin art.15 Cod penal se prevede aplicarea facultativă a legii mai blânde în cazul pedepselor definitive.

1.Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile priveşte pedepsele neexecutate sau în curs de executare cât şi pe cele executate.

a) Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor neexecutate sau în curs de executare. Dacă hotărârea penală prin care s-a dispus condamnarea infracţiunii a rămas definitivă şi până la începerea executării acesteia a intervenit o lege nouăcare prevede o pedeapsă mai uşoară, după compararea maximului special prevăzut în cele două legi, dacă sancţiunea aplicată va depăşi maximul special prevăzut de legea nouă, pedeapsa definitivă pentru infracţiunea săvârşită se va reduce la acest maxim. În cazul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la începerea executării pedepsei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu maximul special al închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. Dacă legea nouă a înlocuit pedeapsa închisorii cu amenda se va aplica pedeapsa cu amenda care nu poate depăşi maximul special din noua lege. Legea nouă mai favorabilă va opera şi asupra pedepselor complementare, a măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă în sensul că se vor înlătura astfel încât nu se vor mai executa. În cazul pedepselor în curs de executare sunt impuse următoarele soluţii: dacă pedeapsa rămasă definitivă constă în detenţiune pe viaţă iar până la executarea integrală a acesteia a intervenit legea nouă, care prevede pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă va fi înlocuită cu maximul special al închisorii din care se va deduce timpul reţinerii şi arestării preventive conform art. 88 Cod penal; dacă pedeapsa definitivă aflată în curs de executare constă în închisoare sau amendă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, se va reduce la acest maxim; dacă legea nouă prevede în locul închisorii aflate în executare numai amenda, pedeapsa aplicată se va înlocui cu amenda fără a se putea depăşi maximul special prevăzut de legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii se va putea înlătura în totalitate sau în parte executarea amenzii.

Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative, aflate în curs de executare, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă vor fi înlăturate şi nu se mai execută.

b) Aplicarea legii în cazul pedepselor executate

Legea penală mai favorabilă se aplică şi în cazul pedepselor executate în întregime până la data intrării ei în vigoare în sensul că se va ţine seama de pedeapsa redusă sau înlocuită în ce priveşte calculul termenului de prescripţie a executării pedepsei, termenul de acordare a reabilitării, pentru a se stabili existenţa stării de recidivă.

2.Aplicarea facultativă a legii mai favorabile

Prin art.15 Codul penal a instituit posibilitatea pentru instanţă de a aprecia dacă se impune sau nu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive neexecutate, executate parţial precum şi a pedepselor executate integral.

a) Aplicarea facultativă a legii penale în cazul pedepselor definitive neexecutate. În conformitate cu art.15 al.1 Cod penal când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, instanţa judiciară poate dispune fie menţinerea fie reducerea pedepsei.

b) Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate parţial. Pedeapsa stabilită iniţial de instanţa judiciară se va scădea şi va fi executată doar care rămâne după efectuarea proporţiei de reducere a maximului special al legii vechi faţă de maximul special al legii noi.

c) Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate integral. Potrivit art.15 al. ultim Cod penal, deoarece pedepsele au fost deja executate în întregime, ori de câte ori o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, pedeapsa din hotărârea adoptată iniţial de instanţă se va reduce cu o treime. Această facilitate se reflectă asupra calculării împlinirii termenelor pentru prescripţia executării pedepsei, pentru acordarea reabilitării, pentru stabilirea sau evitarea stării de recidivă. În acest sens pedeapsa executată integral se va reduce cu o treime, astfel că orice dispoziţie privind pedeapsa definitiv aplicată şi executată va avea în vedere pedeapsa redusă.

Aplicarea legii penale în timp

1. Dispoziţii generale

Legea penală are o aplicare limitată în timp şi depinde de natura şi evoluţia relaţiilor sociale pe care le reglementează.

Modificarea şi stingerea oricărui raport juridic penal depinde în mod nemijlocit de durata activităţii normei penale, aceasta având uneori legătură cu două legi penale în sensul că una din aceste legi va trebui să se aplice pentru o faptă săvârşită anterior.

Caracteristica specială a legii penale de stabilitate în funcţionare se realizează atât pentru perioada când este în vigoare cât şi după abrogarea sau prin completarea, modificarea sau înlocuirea acesteia cu o lege penală nouă, menţinându-se astfel stabilitatea autorităţii publice şi a structurii sociale.

Durata şi perseverenţa aplicării legii penale cunoaşte diferite forme bazându-se pe următoarele principii: principiul activităţii legii penale; principiul retroactivităţii legii penale; principiul ultraactivităţii legii penale; principiul aplicării legii penale mai favorabile.

2. Principiul activităţii legii penale

Conform art.10 Cod penal “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare”. Determinarea perioadei active a legii penale se face cunoscând data când legea a intrat în vigoare şi data când legea a ieşit din vigoare.

1.Intrarea în vigoare a legii penale

Momentul intrării în vigoare a unei legi penale nu trebuie confundat cu momentul naşterii legii penale. Modalitatea generală comună de intrare în vigoare a unei legi este publicarea ei în Monitorul Oficial al României, moment în care legea este difuzată, adusă la cunoştinţa destinatarilor ei. Naşterea legii penale reprezintă tocmai adoptarea legii de către organul supreme al puterii de stat, fără însă ca legea să-şi înceapă acţiunea. De la data adoptării şi până la data publicării, legea există, dar nu are forţă juridică.

Uneori legea penală mai poate intra în vigoare la o dată ulterioară publicării, dată care va fi cuprinsă expres în corpul legii sau va fi cuprinsă într-o lege specială de punere în vigoare. Această modalitate de punere în vigoare este specifică legilor penale mai importante, cu o reglementare mai complexă, cum ar fi codurile penale, pentru a căror cunoaştere de către destinatari, se cere timp, datorită reglementărilor absolut noi sau dimensiunilor lor.

2.Ieşirea din vigoare a legii

Ieşirea din vigoare a unei legi penale este momentul final al duratei de acţionare.Când finalitatea realizării motivelor care au impus comunităţii actul normativ penal nu mai este posibilă, legiuitorul va trebui să procedeze la scoaterea din vigoarea legii care se poate efectua prin mai multe modalităţi, astfel: abrogare; modificarea şi completarea legii; ajungerea legii la termen; încetarea condiţiilor care au justificat adoptarea legilor excepţionale; schimbarea sistemului socio-politic.

a) Abrogarea

Cea mai cunoscută formă de ieşire din vigoare este abrogarea, care constă în scoaterea din vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei alte legi. Teoria şi practica în domeniu recunoaşte următoarele tipuri de abrogare:

- abrogarea expresă directă – care impune precizarea în amănunţime a normelor sau actelor normative vechi care au fost abrogate prin legea nouă (lege, capitol, secţiune, articol);

- abrogare expresă indirectă – care prezintă o formulă generală de abrogare atuturor normelor legale ce sunt contrare legii penale noi (“Se abrogă orice dispoziţii contrare prezentei legi”);

- abrogarea tacită – această formă de abrogare nu este acceptată în totalitate de legea penală pentru că prin forma şi conţinutul său nu face nici o referire la vechea lege penală. Mai este denumită şi implicită, pentru că fără a prevedea expres că legea anterioară se adaugă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luând locul reglementării vechi în virtutea principiului lex posterior derogat priori.

- abrogarea totală şi parţială. În funcţie de întinderea abrogării, aceasta poate fi totală sau parţială. Abrogarea totală impune ieşirea din vigoare în întregime a legii penale vechi printr-o lege penală nouă. Prin abrogare parţială se înlocuiesc doar anumite norme, secţiuni, capitole, părţi din legea veche, restul dispoziţiilor acesteia urmând să activeze şi pe viitor, producând efecte juridice.

b) Modificarea legii penale

În cazurile când deosebirile existente între raporturile sociale şi norma juridică care le apără sunt contrastante şi ireconciliabile se va proceda la modificarea sau completarea legii penale. Modificarea reprezintă o modalitate de largă circulaţie de ieşire din vigoare a unei legi şi constă în schimbarea, prin suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziţii din lege sau doar ale unor părţi ale acestora.

c) Împlinirea termenului pentru legile penale temporare

Deoarece, durata legilor temporare este una determinată chiar din momentul intrării ei în vigoare, ieşirea ei din vigoare va opera în mod nemijlocit, fără îndeplinirea altor formalităţi, la data calendaristică sau la încetarea fenomenului care a impus apariţia legii.

d) Încetarea condiţiilor care au impus adoptarea legilor penale excepţionale

Legea penală excepţională rămâne în vigoare doar pe durata stării excepţionale (război, calamităţi), urmând ca la încetarea condiţiilor ce au impus apariţia acesteia să iasă din vigoare.

e) Ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului

În situaţia în care o lege este adoptată pentru a se asigura respectarea unei legi cu caracter nepenal (exemplu o lege în domeniul sănătăţii publice), iar aceasta din urmă este abrogată, dispărând obiectul protecţiei va fi scoasă din vigoare şi legea cu caracter penal.