Drepturile si îndatoririle procesuale ale părţilor

Legea procesuală acordă o serie de drepturi părţilor pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite indatoriri părţilor sub sancţiunile prevăzute de lege.

1. Drepturile procesuale ale părţilor

_ dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;

_ dreptul de a participa la judecata pricinii si deci dreptul la citare;

_ dreptul de apărare care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, dreptul de a administra probe, dreptul de a cunoaste piesele dosarului, dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul de a recurge la interpret, etc.;

_ dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar;

_ dreptul de a recuza pe judecător, procuror, grefier, magistrat – asistent si experţi;

_ dreptul de a ataca hotărarea si incheierile instantei;

_ dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată in cazul castigării procesului;

_ dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, prin recunoasterea pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărarea pronunţată sau prin incheierea unei tranzacţii.

2. Principalele îndatoriri ale părţilor

- indeplinirea actelor de procedură in condiţiile, ordinea si termenele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii, etc.;

- exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă si potrivit scopului in vederea căruia au fost recunoscute de lege. Cel ce deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut si il exercită cu reacredinţă săvarseste un abuz de drept procesual.

3. Abuzul de drept procesual

Art.723 C.proc.civ. prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă si potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseste aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv constand in exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural si un element obiectiv constand in deturnarea dreptului de la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

In literatura de specialitate sunt apreciate ca forme de manifestare a exerciţiului abuziv de drept următoarele:

_ introducerea cu rea-credinţă a unei cereri, vădit netemeinice, cu scopul de a-l sicana pe parat, sau rezistenţa cu rea credinţă a paratului in fata unei cereri a cărei temeinicie este evidentă;

_ introducerea unei cereri de chemare in judecată fără ca in prealabil să fie pus in intarziere paratul;

_ introducerea cu rea-credinţă a posibilităţii de a cere citarea paratului prin publicitate;

_ introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;

_ exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, prin cereri repetate de amanare;

_ exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau a tranzacţiei;

_ exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;

_ exercitarea abuzivă a contestatiei la executare.

Pe parcursul procesului, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie (deoarece vizează condiţiile de regularitate in care se desfăsoară procedura de judecată, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale poate fi calificată ca o excepţie de procedură si pentru că scopul urmărit de cel care o invocă este respingerea sau anularea cererii abuzive, excepţia este dirimată; această excepţie poate fi invocată si de judecător avand in vedere rolul său activ, astfel incat poate fi calificată drept o excepţie absolută).

Pentru exerciţiul abuziv al dreptului procesual legea prevede anumite sancţiuni: amendă judiciară, despăgubiri către partea interesată, anularea actelor de procedură, respingerea cererii (art.1081 – 1085 C.proc.civ.).

Părţile în procesul civil

1. Consideraţii generale privind poziţia procesuală a părţilor în procesul civil

In orice mijloc procesual ce intră in compunerea acţiunii (judecata in primă instanţă, in căile de atac, etc.) poziţia părţilor in procedura de drept comun, contencioasă este contradictorie. Poziţia ofensivă sau defensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma. Astfel, spre exemplu, in cererea reconvenţională paratul iniţial este reclamant, iar reclamantul iniţial parat.

Poziţia contradictorie a părţilor este specifică numai in procedura contencioasă deoarece spre deosebire de aceasta procedura necontencioasă se caracterizează prin inexistenţa unei contrareităţi de interese, prin caracterul unilateral al cererii, care nu se indreaptă impotriva unui adversar, care ar fi interesat să se opună la admiterea cererii.

Rolul părţilor in proces este esenţial, deoarece infăptuirea justiţiei gravitează in jurul lor, astfel incat dacă procesul este necesar părţilor si părţile sunt necesare procesului, fără părţi si fără instanţă neputand exista proces.

Asa cum am mai arătat, părţile poartă denumiri diferite in procesul civil, in raport cu faza procesului. Astfel, la judecata in primă instanţă părţile se numesc parat si reclamant, in apel părţile se numesc apelant si intimat, in recurs recurent si intimat, in contestaţia in anulare părţile se numesc contestator si intimat, in revizuire revizuient si intimat iar in faza executării silite creditor si debitor.

2. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în proces

Condiţiile pe care o persoană trebuie să le indeplinească pentru a fi parte in proces constituie in acelasi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune.

Indiferent de forma procesuală si indiferent dacă este vorba de un litigiu intre două părţi sau de o coparticipare procesuală trebuie indeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- dreptul;

- interesul;

- capacitatea procesuală;

- calitatea procesuală.

3. Coparticiparea procesuală

Potrivit art.47 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeasi cauză”. Prin aceastădispoziţie legea procesuală oferă posibilitatea coparticipării procesuale, inlăturand astfel riscul pronunţării unor hotărari contradictorii la care s-ar ajunge dacă persoanele intre care există legătura menţionată ar figura ca părţi in procese distincte.

Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă sau obiectivă după cum se referă la existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice, sau la reunirea intr-un singur proces a mai multor cereri intre aceleasi părţi sau impreună cu alte părţi dacă intre acestea există legătură. Coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi paraţi) si mixtă (mai mulţi reclamanţi si mai mulţi paraţi).

In raport de rolul voinţei părţilor, coparticiparea procesuală poate fi facultativă sau necesară.

In cazul coparticipării facultative, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale prevăzut in art.48 alin.1 C.proc.civ.: “Actele de procedură, apărările si concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi”. Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce efecte faţă de reclamanţii care vor continua judecata. De asemenea in situaţia in care acţiunea unui reclamant este indreptată impotriva mai multor persoane avand calitatea de parat, renunţarea faţă de unul dintre acestia nu produce nici un efect cu privire la poziţia procesuală a celorlalţi, procesul continuand impotriva acestora.

Art.48 alin.2 C.proc.civ. derogă de la regula independenţei procesuale a coparticipanţilor in sensul că dacă prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărarii se intind asupra tuturor reclamanţilor sau paraţilor, actele de procedură indeplinite numai de unii dintre ei sau termenele incuviinţate numai unora dintre ei folosesc si celorlalţi. Deci, dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară, exercitarea si admiterea căii de atac unuia dintre coparticipanţi poate folosi si celor care nu au exercitat calea sau cărora le-a fost respinsă fără a fi soluţionat fondul.

Menţionăm că numai actele utile isi intind efectele asupra celorlalţi.

Teza finală a art.48 alin.2 C.proc.civ. derogă de la dispoziţiile art.153 alin.1 C.proc.civ., in sensul că instanţa are obligaţia citării coparticipantului pană in momentul in care acesta se infăţisează, dată de la care este prezumat a cunoaste termenele următoare.

Coparticiparea facultativă este regula, totusi există si cazuri de coparticipare necesară, obligatorie cum ar fi iesirea din indiviziune.

Instanţa de judecată si rolul acesteia în procesul civil

            In statul de drept, rolul de a infăptui justiţia si l-a asumat statul, prin organele sale legal constituite. 

        Un rol important in infăptuirea justiţiei revine instanţei de judecată calitate de autoritate statală specializată. Activitatea instanţei de judecată se declansează prin actul de sesizare, respectiv cererea de chemare in judecată, act care investeste instanţa si o obligă să soluţioneze pricina.

            Soluţionarea litigiului civil de către instanţa de judecată implică cercetarea cauzei, adică stabilirea pe baza probelor administrate a situaţiei de fapt care a generat litigiul intre părţi, si soluţionarea cauzei cercetate prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite.

            Potrivit art.2 alin.2 din Legea nr. 304/2004, justiţia se realizează prin următorele instanţe judecătoresti: Inalta Curte de Casaţie si Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare si judecătorii.

            Organizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea respectării drepturilor si libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la un proces echitabil in mod imparţial si independent de orice influenţe exterioare. Justiţia este unică, imparţială si egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară si procedura de judecată fiind stabilite de lege.

            In Romania funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, cu personalitate juridică si cu sediul in capitala ţării. Inalta Curte de Casaţie si Justiţie asigură interpretarea si aplicarea unitară. In acest sens art.3 Cod civil prevede că:”Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate” a legii de către celelalte instanţe judecătoresti, potrivit competenţei sale (art. 18 alin. 1 si 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară).

            Instanţa supremă este structurată in patru secţii, Completul de 9 judecători si Secţiile Unite, fiecare avand competenţă proprie.

            Secţiile Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie sunt următoarele: Secţia civilă si de proprietate intelectuală; Secţia penală; Secţia comercială; Secţia contencios administrativ si fiscal. 

           Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, in circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale si tribunale specializate. In cadrul acestora funcţionează secţii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze pentru conflicte de muncă si asigurări sociale, precum si, in raport cu natura si numărul cauzelor, secţii maritime si fluviale sau pentru alte materii (art.35 din Legea 304/2004).

            Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ si in municipiul Bucuresti, avand in circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucuresti (art.36 alin.1-2 din Legea nr.304/2004). In cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale, precum si in raport cu natura si numărul cauzelor, secţii maritime si fluviale sau pentru alte materii (art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004).

            Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care se pot infiinţa la nivelul fiecărui judeţ si al municipiului Bucuresti si au, de regulă sediul in municipiul resedinţă de judeţ (art.37 alin.2din Legea 304/2004). Datele la care vor incepe să funcţioneze tribunalele specializate vor fi stabilite, in mod esalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art.142 alin.1 din Legea 304/2004).

            Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate in judeţe si in sectoarele municipiului Bucuresti. De asemenea, in cadrul judecătoriilor se organizează secţii sau complete specializate pentru minori si familie.

1. Compunerea si constituirea instanţei de judecată

            In ceea ce priveste compunerea completelor de judecată, soluţiile au evoluat in istoria dreptului de la sistemul judecătorului unic, care oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a personalului judecătoresc, la sistemul colegial predominant in dreptul modern. Intre acestea se situează sistemul mixt, promovat in ultimele decenii de legiuitorul roman, si care reprezintă incontestabil cea mai optimă soluţie in legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoresti82. Prin ultimele modificări aduse legii de organizare judecătorească, la judecata in primă instanţă s-a renunţat la aplicarea principiului colegialităţii, art.17 din Legea nr.92/1992, stabilind următoarea regulă: cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor si curţilor de apel se judecă de un singur judecător. La principiul colegialităţii nu s-a renunţat insă in totalitate. Astfel, in anumite situaţii expres prevăzute de lege soluţia adoptată a fost cea a sistemului colegial. In acest sens, art.17 alin.2 din Legea nr.92/1992, in referire la soluţionarea conflictelor de muncă a stabilit că acestea se judecă în primă instanţă de către un complet format dintr-un judecător si doi asistenţi judiciari, din care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt reprezintă sindicatele.

            Asupra acestor dispoziţii s-a revenit prin noua lege de organizare judiciară, in sensul că de această dată legiuitorul a consacrat in mod expres sistemul mixt, si a stabilit ca regulă generală colegialitatea completelor de judecată, excepţiile fiind expres prevăzute de lege. Astfel, in formularea sa iniţială, art.57 alin.1 din Legea nr.304/2004, a stabilit judecarea in primă instanţă a cauzelor in complet format din 2 judecători, cu excepţia următoarelor cauze care se vor judeca de un singur judecător:

- in materie civilă, cererile privind pensii de intreţinere, cererile privind inregistrările si rectificările in registrele de stare civilă, cererile privind popririle, incuviinţarea executării silite, investirea cu formulă executorie si luarea unor măsuri asiguratorii; cererile de ordonanţă presedinţială; acţiunile posesorii; somaţia de plată;

- in materie penală - plangerile impotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor si a sancţiunilor contravenţionale; reabilitarea; constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii; percheziţia si măsurile preventive luate in cursul urmăririi penale.

            Desi sistemul mixt, care combină in mod eficient sistemul colegial cu cel al judecătorului unic, reprezintă o soluţie modernă si eficientă, aceste dispoziţii care urmau să intre in vigoare la data de 1 ianuarie 2005, au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.124/200483, legiuitorul revenind astfel in scurt timp la reglementarea anterioară. Potrivit acestei modificări, cauzele date, potrivit legii, in competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului si curţii de apel se judecă de un singur judecător.

            Apelurile se judecă in complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă in complet format din 3 judecători. Legiuitorul a completat si aceste dispoziţii prin Legea nr.71/200584, in sensul că aceste dispoziţii se aplică exceptând cazurile în care legea prevede altfel85. Prin urmare, in cazul judecăţii in primă instanţă problema care se pune in prezent rămane aceea de a determina cauzele ce se vor judeca de un singur judecător si cele care vor intra in atribuţiile unui complet de judecători. Desigur excepţiile vor fi cele expres prevăzute de lege, iar in aceste situaţii vor fi avute in vedere natura si complexitatea cauzelor deduse judecăţii, acesta fiind criteriul ce le va delimita.

            In legătură cu alcătuirea completelor de judecată legea prevede că acestea se stabilesc de colegiile de conducere ale instanţelor la inceputul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii acestora. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se realizează aleatoriu, in sistem informatizat, acestea neputand fi date altui complet, decat in condiţiile prevăzute de lege (art.52-53 din Legea nr.304/2004).

            Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească cu caracter imperativ, astfel incat gresita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.

            Constituirea instanţei inseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele si persoanele cerute de lege. Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei.

            Se are in vedere participarea procurorului in cazurile in care legea prevede obligativitatea concluziilor sale si participarea grefierului sau a magistratului asistent la nivelul Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

            Potrivit art. 45 alin. 1 C.proc.civ.:”Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie si ale dispăruţilor, precum si în alte cazuri prevăzute de lege”. In actuala formulare textul nu mai cuprinde interdicţia expresă pentru procuror de a exercita acţiuni cu caracter strict personal, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor si intereselor legitime ale categoriilor de persoane menţionate in alin. 1, astfel incat procurorului trebuie să i se recunoască legitimare procesuală activă si in acţiuni cu caracter strict personal. Insă pentru alte persoane decat cele menţionate, procurorul nu mai are această posibilitate deoarece exercitarea unei acţiuni strict personale implică aprecieri de ordin subiectiv pe care le poate face numai titularul dreptului respectiv.

            Potrivit art. 45 alin. 3 C.proc.civ. :”Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil,în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor”.

            Procurorul nu este ţinut să justifice in faţa instanţei sau a părţilor din proces, motivele care il determină să participe la judecata pricinilor civile.

            In anumite cazuri expres prevăzute de lege concluziile procurorului in pricinile civile sunt obligatorii (ex.- punerea sub interdicţie si ridicarea interdicţiei, in materia incuviinţării, a anulării si desfacerii adopţiei, etc.).

            Alături de completul de judecată, in instanţă mai participă si grefierul – persoană auxiliară a instanţei care indeplineste următoarele atribuţii:

- indeplineste toate atribuţiile ce-i revin in baza legii , executand orice alte insărcinări din dispoziţia si sub controlul presedintelui completului de judecată;

- intocmeste citaţiile si mandatele de aducere, completează borderourile si expediează corespondenţa;

- ţine la zi registrele de evidenţă privind lucrările de punere in executare a hotărarilor;

- au rolul de a atesta conformitatea celor hotărate de judecători prin semnarea incheierilor, minutei, hotărarii, etc.

2. Incidente procesuale privind compunerea si constituirea instanţei de judecată. Incompatibilitatea. Abţinerea si recuzarea.

            Pentru ca hotărarea ce urmează a se pronunţa să fie dată in condiţii de obiectivitate judecătorul trebuie să nu fie interesat in cauza pe care o judecă si să nu fie pus in situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-si controla propria hotărare. In situaţia in care obiectivitatea judecătrorului ar putea fi pusă la indoială, partea interesată poate formula obiecţii care constituie incidente procesuale ce impiedică pe judecător să judece pricina. Pentru a asigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile incompatibilităţii, abţinerii si recuzării.

2.1. Incompatibilitatea

            Art. 24 alin. 1 C.proc.civ. prevede că :”Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiasi pricini în apel sau în recurs si nici în caz de rejudecare după casare “.

            Din această dispoziţie legală rezultă următoarele cazuri de incompatibilitate:

- judecătorul care a pronunţat o hotărare intr-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in apel sau in recurs;

- judecătorul care a pronunţat o hotărare intr-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in cazul in care s-a dispus casarea cu trimitere si rejudecarea cauzei;

- judecătorul nu poate soluţiona o pricină in care a fost martor, expert sau arbitru (art. 24 alin. 2 C.proc.civ.).

Incompatibilitatea priveste numai pe judecători, nu si pe procuror sau grefier (art. 36 C.proc.civ.).

            Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputand fi extinse prin analogie.

            Pe parcursul judecăţii, incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie.

            Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură deoarece priveste incălcarea regulilor referitoare la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amanarea judecăţii, ca efect al admiterii ei excepţia este dilatorie. Excepţia este absolută (interesul ocrotit prin normele care reglementează incompatibilitatea este unul general, pentru că societatea este interesată ca in toate pricinile să se asigure o judecată obiectivă) si poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, oricand.

            Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, instanţa va pronunţa o incheiere interlocutorie (care leagă instanţa in sensul că nu mai poate reveni asupra acestei soluţii), incheiere care nu mai poate fi atacată decat odată cu fondul.

2.2. Abţinerea si recuzarea

            Recuzarea este dreptul pe care il au părţile din proces de a cere in anumite cazuri expres prevăzute de lege, cazuri in care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv, datorită legăturii de rudenie sau afinitate cu una din părţi, afecţiunii ce o poartă uneia din părţi sau datorită stării conflictuale care există intre el si una din părţi, ca judecătorul să se retragă de la judecată.

            In acelasi timp există obligaţia judecătorului de a incunostiinţa pe presedintele instanţei despre existenţa vreunui motiv de recuzare si de a se abţine de la judecată.

            Cazurile de abţinere si de recuzare sunt prevăzute in art. 27 C.proc.civ.:

- cand el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes in judecarea pricinii sau cand este soţ, rudă sau afin, pană la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

- cand el este soţ, rudă sau afin in linie directă ori in linie colaterală, pană la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

- cand soţul in viaţă si nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi pană la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind incetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

- dacă el, soţul sau rudele lor pană la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

- dacă intre aceleasi persoane si un din părţi a fost o judecată penală in timp de cinci ani inaintea recuzării;

- dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

- dacă si-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

- dacă a primit de la una din părţi daruri ori altfel de indatoriri;

- dacă este vrăjmăsie intre el, soţul sau una din rudele sale pană la al patrulea grad inclusiv si una din părţi, soţii sau rudele acestora pană la gradul al treilea inclusiv.

            Cu excepţia cazului prevăzut la pct.7, sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi si procurorii, grefierii si magistraţii asistenţi (art. 36 C.proc.civ.).

            In conformitate cu art.28 C.proc.civ.:

- nu pot fi recuzaţi judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau in judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, cand acestia au un interes personal in judecarea pricinii (art.28 alin. 1 C.proc.civ.);

- nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau a unei secţii a acesteia (art.28 alin.2 C.proc.civ.);

- cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul sunt inadmisibile (art. 28 alin. 21 C.proc.civ.94);

- pentru aceleasi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere de recuzare impotriva aceluiasi judecător (art. 28 alin. 3 C.proc.civ.).

            Abţinerea este reglementată printr-o normă imperativă, iar recuzarea printr-o normă dispozitivă. Părţile care cunosc existenţa vreunui motiv de recuzare pot renunţa să-l invoce in cazul in care au totusi incredere in obiectivitatea si imparţialitatea judecătorului. Judecătorul se poate abţine numai dacă in privinţa lui există un motiv de recuzare, din cele prevăzute in art. 27 C.proc.civ. In cazul in care cererea de abţinere a fost admisă si judecătorul continuă să facă parte din complet, abţinerea nu ar putea fi invocată de părţi, pe cale de excepţie. Pentru a indepărta judecătorul din complet partea trebuie să invoce excepţia de recuzare.

            Competentă să se pronunţe asupra abţinerii sau recuzării este instanţa sesizată cu judecarea pricinii. Cererile de recuzare inadmisibile se soluţionează de instanţa in faţa cărora au fost formulate (art 30 alin.4 C.proc.civ.). Cererea de recuzare va fi judecată de instanţa ierarhic superioară numai in cazul in care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.30 alin.2 C.proc.civ.).

            Judecata cererii de abţinere sau recuzare se face in camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, judecătorul a cărui recuzare se cere va fi ascultat in mod obligatoriu (art.31alin.1 C.proc.civ.). Ascultarea obligatorie a judecătorului a cărui recuzare se cere apare ca un element de noutate, spre deosebire de reglementarea anterioară in care judecătorul recuzat era ascultat numai dacă instanţa găsea de cuviinţă.

            Instanţa competentă se pronunţă prin incheiere. Incheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii in sensul admiterii sau respingerii si cea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Incheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art.34 C.proc.civ.).