Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile respectiv pentru punerea in miscare a tuturor formelor procedurale ce intră in conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare in judecată, căile de atac etc.) sunt următoarele:

- afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;

- interesul urmărit prin punerea in miscare a acţiunii;

- capacitatea procesuală;

- calitatea procesuală.

1. Dreptul

Pornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă si dreptul subiectiv civil, pentru punerea in miscare a acţiunii civile se cere in primul rand existenţa unui drept subiectiv ce se cere protejat, ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decat pe calea justiţiei.

Condiţii ce se cer a fi indeplinite de dreptul subiectiv civil pentru a se bucura de protecţie juridică:

1. să fie recunoscut si ocrotit de lege;

2. să fie exercitat conform scopului recunoscut de lege (art.3 alin.2 Decretul nr. 31/1954);

3. să fie exercitat cu bună-credinţă, adică să nu fie exercitat abuziv;

4. să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

In cazul drepturilor afectate de un termen sau condiţie suspensivă, creditorul poate cere măsuri de asigurare sau conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor. In ipoteza in care dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, insă reclamantul va putea introduce o nouă cerere la implinirea termenului sau condiţiei. Acţiunea nu poate fi respinsă dacă paratul nu a invocat excepţia prematurităţii, in cazul in care dreptul era afectat de termen si a acceptat discuţia asupra fondului. In litigiile comerciale, excepţia prematurităţii se ridică chiar si din oficiu dacă nu sunt indeplinite dispoziţiile prevăzute de art.7201C.proc.civ. privind incercarea de rezolvare pe cale amiabilă a litigiului, incercare ce cade in sarcina reclamantului.

In cazul in care se constată că nu sunt indeplinite aceste condiţii sau că reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea va fi respinsă.

2. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte il urmăreste punand in miscare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat.

Interesul poate fi : material sau moral după cum se urmăreste obţinerea unui folos patrimonial sau a unei satisfacţii morale.

Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral si nici cu reparaţia materială a daunelor morale.

Această condiţie trebuie să existe nu numai la punerea in miscare a acţiunii civile prin introducerea cererii de chemare in judecată, ci ea trebuie indeplinită in legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii (judecata in fond, căile de atac, executarea silită).

Interesul trebuie să indeplinească următoarele condiţii:

1. să fie legitim, adică să nu vină in contradicţie cu legea sau cu normele morale;

2. să fie născut si actual, in sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune s-ar expune unui prejudiciu;

3. să fie personal in sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală . De la această cerinţă există anumite derogări in cazurile in care legea recunoaste legitimare procesuală activă si altor persoane sau organe, precum procurorul, autoritatea tutelară, etc.

Lipsa interesului in exercitarea acţiunii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond si peremtorii. In cazul in care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes sau că interesul nu indeplineste condiţiile menţionate, o va respinge. Excepţia lipsei de interes poate fi invocată si de procuror sau de instanţă din oficiu.

3. Capacitatea procesuală si sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Capacitatea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a capacităţii civile.

In dreptul civil, capacitatea civilă este acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă in aptitudinea acesteia de a avea si de a-si exercita drepturile subiective civile si de a avea si de a-si asuma obligaţii civile prin incheierea de acte juridice civile.

Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de a dobandi si exercita drepturi si de a-si asuma obligaţii, in plan procesual pentru a valorifica in justiţie dreptul sau interesul in legătură cu care s-a născut litigiul. Capacitatea procesuală se analizează sub două aspecte, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă si capacitatea procesuală de exerciţiu.

3.1 Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care constă in aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligaţii procesual civile.

In cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă incepe la nastere si incetează la moarte.(art.7 din Decretul 31/1954) . In anumite situaţii expreprevăzute de lege capacitatea de folosinţă a persoanei fizice poate fi ingrădită.

Ingradirile aduse capacităţii de folosinţă inseamnă, implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual in sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte in proces, in limitele ingrădirii.

In cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă se dobandeste fie la data inregistrării, fie la data actului de dispoziţie care le infiinţează, fie de la data recunoasterii ori autorizării infiinţării lor. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice incetează la data incetării persoanei juridice ca urmare a comasării, divizării totale sau dizolvării. In cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice (art. 34 Decretul. 31/1954 :”persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”).

Potrivit art. 41 C.proc.civ.:”Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată. Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere" .

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă (legitimatio ad processum) se invocă pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută) de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, in tot cursul procesului. Intrucat partea nu are folosinţa unui anumit drept subiectiv civil, inseamnă că cererea va fi respinsă ca si cand dreptul lipseste, deci, ca nefondată.

3.2. Capacitatea procesuală de exerciţiu

Prin capacitate procesuală de exerciţiu se inţelege acea parte a capacităţii procesuale care constă in aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept in justiţie exercitand personal drepturile procesuale si indeplinind tot astfel obligaţiile procesuale.

In cazul persoanelor fizice capacitatea deplină de exerciţiu se dobandeste la implinirea varstei de 18 ani, sau, in cazul minorei care se căsătoreste, la varsta de 16 ani, sau in anumite condiţii la 15 ani (art. 8 din Decretul 31/1954).

Art. 42 C.proc.civ. prevede că :”Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate, în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.”

Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firescă a capacităţii de folosinţă, pentru că in lipsa unui drept nu este de conceput nici exerciţiul lui.

Se poate intampla ca o persoană să aibă capacitatea de folosinţă dar să nu aibă capacitate de exerciţiu. Aceasta situaţie este rezolvată prin textul instituit de art. 42 C.proc.civ. care se referă la 3 situaţii distincte, după cum o persoană este lipsită de capacitate de exerciţiu (reprezentarea) sau are o capacitate de exerciţiu restransă (asistarea) ori este vorba, in ambele cazuri, despre efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie (autorizarea).

Reprezentarea intervine in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a implinit varsta de 14 ani si persoanele puse sub interdicţie judecătorească), aceste persoane fiind reprezentate de părinţi, tutori sau curatori. In situaţia in care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal si se impune soluţionarea urgentă a cauzei se va numi un curator special care să-l reprezinte pe incapabil pană la numirea reprezentantului legal. Numirea curatorului de către instanţă este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie expusă riscului de a suporta amanarea judecăţii pană la numirea reprezentantului legal. De asemenea in ipoteza in care există contrarietate de interese intre reprezentatul legal si cel reprezentat se va asigura reprezentarea incapabilului in proces si apărarea acestuia de către un curator.

Asistarea intervine in cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restransă (minorii intre 14 – 18 ani) si este realizată de către ocrotitorul legal.

Aceasta nu se confundă cu asistarea părţii de către avocat care se realizează in cadrul asistenţei juridice sau a asistenţei judiciare, după caz. Minorii cu capacitate de exerciţiu restransă vor fi citaţi si vor sta personal in proces, dar asistaţi de părinţi sau in lipsa acestora de către tutore.

In situaţia in care reprezentantul legal sau minorul asistat de ocrotitorul legal doreste să săvarsească un act de dispoziţie instanţa nu poate lua act de acesta decat cu autorizarea specială prealabilă dată de organul competent.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobandeste la data infiinţării lor si este limitată de principiul specialităţii, persoana juridică neputand să-si exercite drepturi si să-si asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.

Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată in orice stare a pricinii (art. 43 alin. 1 C.proc.civ.) pe calea excepţiei de fond, peremptorie si absolută. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este nulitatea relativă. Instanţa va acorda un termen pentru indeplinirea lipsurilor, reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia vor putea confirma toate sau numai o parte din aceste acte. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite in mod evident prin consacrarea sancţiunii, dar si de cealaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată in care actele de procedură ale adversarului stau sub semnul anulării.

4. Calitatea procesuală. Definiţie. Justificare. Sancţiunea lipsei calitaţii procesuale.

In afară de capacitatea procesuală trebuie justificată si indreptăţirea de figura in acel proces, deci părţile trebuie să aibă si calitate procesuală.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi intre persoana reclamantului si persoana care este titulara dreptului in raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) si intre persoana paratului si cel obligat in acelasi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Calitatea cerută pentru a putea exercita o acţiune in justiţie, trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului, deoarece acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

Calitatea procesuală nu se confundă cu interesul, legea recunoscand in cazul intereselor ce se pot realiza pe calea justiţiei in mod expres, pentru fiecare caz in parte legitimare procesuală. Astfel există cazuri in care desi unele persoane au interes nu pot exercita acţiunea civilă, intrucat legea nu le recunoaste calitate procesuală (ex. – desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută numai de soţi, nu si de părinţii soţilor), iar in alte cazuri legea prevede calitate procesuală pentru unele organe sau persoane care nu justifică un interes personal (ex. – autoritatea tutelară are dreptul de a porni acţiunea civilă in anumite cazuri prevăzute de Codul familiei, interesul fiind de fapt al incapabilului sau al minorului)

Reclamantul fiind cel care porneste acţiunea va trebui să justifice atat calitatea sa procesuală activă cat si calitatea procesuală pasivă a paratului, instanţa fiind obligată să verifice ambele calităţi deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decat intre titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută) in afară de partea interesată, de procuror si de instanţă din oficiu, iar in caz de admitere atrage respingerea acţiunii. Acţiunea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală.

4.1. Despre transmisiunea legală sau convenţională a calităţii procesuale

Drepturile si obligaţiile ce intră in conţinutul raportului juridic dedus judecăţii pot fi transmise in cursul procesului, avand loc in acest caz si o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive, după caz.

Transmisiunea este legală cand prin lege se prevede trecerea drepturilor procesuale asupra anumitor persoane fizice sau juridice.

In cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, mostenitorii acceptanţi preluand poziţia procesuală a autorului lor.

Fac excepţie situaţiile in care sunt puse in discuţie drepturi nemijlocit legate de persoană sau legea prevede o altă soluţie in caz de deces a uneia din părţi.

In cazul persoanei juridice, transmisiunea legală se realizează pe calea reorganizării acesteia prin comasare sau divizare, astfel incat persoana juridică nou creată dobandeste calitatea de reclamant sau parat pe care o avea persoana supusă reorganizării (pentru că persoana juridică nou creată preia atat drepturile, cat si obligaţiile, atat creanţele, cat si debitele).

Transmisiunea convenţională intervine in baza inţelegerii dintre una din părţi si o terţă persoană, ca in cazul cesiunii de creanţă, a preluării datoriei si a vanzării sau donării bunului litigios, procesul continuand in contradictoriu cu cel care a dobandit calitate procesuală activă, cu cel care a preluat datoria sau cu cumpărătorul ori donatarul.

4.2. Despre întinderea transmisiunii calităţii procesuale

Transmisiunea procesuală poate fi universală (cand se transmit toate drepturile si obligaţiile procesuale), cu titlu universal (cand se transmite o fracţiune din patrimoniu, cu drepturile si obligaţiile procesuale corespunzătoare) si cu titlu particular (cand drepturile si obligaţiile transmise privesc anumite bunuri determinate).

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobandeste calitatea procesuală preia procesul in starea in care se găseste in acel moment, actele procesuale săvarsite de autorul său fiindu-i opozabile. Dacă transmiţătorul era in termen pentru exercitarea unei căi de atac, cel care a dobandit calitatea procesuală o va putea exercita el, trebuind să dovedească doar transmisiunea calităţii.

Tipurile de acţiuni civile

Criteriile după care se clasifică, in general, acţiunile civile sunt:

_ scopul material urmărit de reclamant;

_ natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;

_ calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

1. Clasificarea acţiunilor civile după scopul material urmărit de reclamant

După acest criteriu acţiunile civile se clasifică in acţiuni in realizarea dreptului, in constatarea dreptului si in constituirea de drepturi.

1.1. Acţiuni în realizarea dreptului - acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare

Acţiunile in realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe parat la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.

Hotărarile pronunţate in cadrul acestor acţiuni contituie titlu executoriu.

Categorii de acţiuni in realizarea dreptului:

- acţiunea in revendicare;

- acţiunea prin care se cere predarea unui bun sau a unei sume de bani;

- evacuarea dintr-un imobil;

- rezilierea sau rezoluţiunea unui contract.

1.2. Acţiuni în constatarea dreptului

Acţiunile in constatare sau in recunoastere sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al paratului impotriva sa.

In această situaţie, hotărarea instanţei nu este susceptibilă de executare silită.

Acţiunile in constatare pot fi:

- acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului;

- acţiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenţei unui drept al paratului faţă de reclamant;

- acţiuni declaratorii – cele prin care se cere instanţei să se constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic ori să pronunţe că un raport juridic există sau nu. Are un asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată să constate că un anumit bun este comun, sau dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor proprii;

- acţiuni interogatorii – sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului cheamă in mod preventiv in judecată o persoană care ar putea să-i conteste dreptul, pentru a o intreba dacă recunoste sau nu dreptul. Are caracter interogatoriu, spre exemplu, cererea mostenitorului legal care cheamă in judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-si justifica pe baza testamentului, pe care il invocă, această calitate;

- acţiuni provocatorii – acţiunile prin care este chemată in judecată persoana ce ridică in mod public si serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tulburandu-i astfel exerciţiul liber al dreptului său. Prin promovarea acestei acţiuni, paratul este provocat să-si valorifice pretenţiile, in

cazul admiterii acţiunii, dreptul contestat se consolidează, iar in situaţia in care acţiunea este respinsă, acel drept devine, practic, inexistent.

Potrivit art.111 C.proc.civ.: “Partea care are interes poate să facă o cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Deci textul impune pentru admisibilitatea acţiunii in constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecăţii. Această condiţie este o cerinţă specială a acţiunii in constatare, care se adaugă celor patru condiţii generale de exercitare a oricărei acţiuni (drept, interes, calitate si capacitate procesuală). Intrucat caracterul subsidiar al acţiunii in constatare este o condiţie pentru insăsi exercitarea dreptului la acţiune, inseamnă că existenţa, la indemana titularului dreptului, a unei acţiuni in realizare, este invocată prin intermediul unei excepţii de fond.

1.3. Acţiuni în constituire de drepturi – acţiuni în transformare

Prin aceste acţiuni reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte si date pe care le invocă, pentru a deduce consecinţele ce se impun in vederea creării unei situaţii juridice noi.

Hotărarile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex. Acţiunea de divorţ). Există insă si situaţii in care desi se crează o situaţie juridică nouă, hotărarea produce efecte si pentru trecut (ex. stabilirea filiaţiei).

2. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului ce se valorifică prin acţiune

Criteriul de clasificare are in vedere acţiunile prin care se valorifică drepturile reale, drepturile de creanţă, sau in acelasi timp un drept real sau de creanţă (acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte).

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale si al prescripţiei.

In ceea ce priveste calitatea procesuală, in cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se indreaptă impotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional. Acţiunea reală conferă, prin dreptul real pe care-l apără, si un drept de preferinţă fată de creditorii personali ai paratului, pe cand acţiunea personală nu exclude concursul altor creditori, afară de cazul creditorilor privilegiaţi. In consecinţă acţiunea reală va fi indreptată numai impotriva deţinătorului bunului, deoarece dreptul real conferă drept de urmărire.

Referitor la competenţa teritorială in cazul acţiunilor personale, se aplică regula de drept comun acţiunea fiind de competenţa instanţei de la domiciliul paratului (art.5 C.proc.civ.). această regulă este aplicabilă si acţiunilor reale cu excepţia celor imobiliare. In cazul acţiunilor mixte competenţa este alternativă sau facultativă.

Cat priveste prescripţia – există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (acţiunea in revendicare imobiliară) si acţiuni reale prescriptibile in termenul de 30 de ani (art.1890 C.civ.) sau in alte termene (art.498 C.civ.). Acţiunile personale sunt prescriptibile in termenul general de prescripţie de 3 ani (art.3 din Decretul 167/1958)

2.1. Acţiunile personale

Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică drepturile de creanţă izvorate din contracte sau din alte acte juridice, precum si a acelora care isi au sursa in lege, fapte cauzatoare de prejudicii etc. (ex. acţiunea pentru plata pensiei de intreţinere, acţiunea pentru revocarea unei donaţii).

Aceste acţiuni sunt nelimitate ca număr, deoarece si numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.

Acţiunile personale pot fi imobiliare sau mobiliare după cum dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin destinaţie, prin obiectul la care se aplică sau un bun mobil prin natura sa, prin determinarea legii, prin anticipaţie.

2.2. Acţiunile reale

Acţiunile reale sunt acţiunile prin care se valorifică un drept real (ex. acţiunea in revendicare).

Aceste acţiuni sunt limitate ca număr deoarece, drepturile reale sunt limitate.

Acţiunile reale pot fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul valorificat are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil.

Acţiunile imobiliare pot fi petitorii sau posesorii, după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, ori doar posesiunea bunului imobil.

2.3. Acţiunile mixte

Sunt acele acţiuni prin care se valorifică in acelasi timp un drept de creanţă si un drept real, in cazul in care drepturile invocate au aceeasi cauză generatoare sau se gasesc intr-un raport de conexiune.

Acţiunile mixte se clasifică in:

1. acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic, care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dand nastere totodată unor obligaţii personale (ex. obligaţia vanzătorului din contractul de vanzare – cumpărare de a preda lucrul vandut);

2. acţiuni in anulare sau rezoluţiune a unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (ex. acţiunea in revocarea donaţiei unui imobil pentru neexecutarea de sarcini).

3. Clasificarea acţiunilor civile după calea procedurală aleasă de parte pentru apararea dreptului

Art.17 C.proc.civ. prevede că cererile accesorii si incidentale sunt in căderea instanţei competente să judece cererea principală. După acest criteriu acţiunile se impart in principale, accesorii si incidentale.

Caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii.

Acţiunile accesorii si incidentale, pot fi intalnite in cazul in care există o acţiune principală pusă in miscare. Acţiunile formulate intr-un proces care a inceput, se numesc acţiuni incidentale (ex. cererea de chemare in garanţie).

Prin acţiuni accesorii se inţeleg acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţionarea cererii principale. Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial, pe de o parte, să depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelasi proces, iar nu din procese diferite. Spre deosebire de cererile accesorii, cererile incidentale sunt, in fond, cereri principale, dar care, fiind formulate intr-un proces deja inceput, reprezintă incidente procedurale, de unde si denumirea de cereri incidente.