INSTRUIREA SALARIAŢILOR ÎN DOMENIUL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

Instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă se face la angajare şi periodic şi se realizează prin următoarele categorii de instructaje:

1) instructajul introductiv general;

2) instructajul specific locului de muncă;

3) instructajul periodic;

4) instructajul pe schimb, acolo unde situaţia o impune;

5) instructajul special pentru lucrări periculoase;

6) instructajul la recalificarea profesională;

7) instructajul pentru personalul din afara operatorului economic sau a instituţiei.

1. Instructajul introductiv general

Instructajul introductiv general vizează dobândirea de cunoştinţe cu privire la:

a) conţinutul actelor normative care reglementează managementul situaţiilor de urgenţă şi activitatea de apărare împotriva incendiilor, precum şi actele normative specifice profilului operatorului economic sau instituţiei;

b) managementul situaţiilor de urgenţă şi modul de organizare a activităţii de apărare împotriva incendiilor la nivelul operatorului economic sau al instituţiei;

c) mijloacele tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor cu care sunt echipate construcţiile, instalaţiile, amenajările şi modul de utilizare a acestora, precum şi mijloacele tehnice existente şi planificarea resurselor pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă;

d) formele şi metodele specifice de prevenire şi stingere a incendiilor;

e) modul de acţiune în cazul producerii unei situaţii de urgenţă şi în cazul observării şi anunţării unui incendiu;

f) acţiunile ce trebuie întreprinse pentru limitarea şi înlăturarea urmărilor situaţiilor de urgenţă.

La instructajul introductiv general participă următoarele categorii de persoane:

a) nou-angajaţii în muncă, indiferent de durata sau de forma contractului de muncă;

b) salariaţii transferaţi de la o unitate la alta sau detaşaţi în unitatea respectivă;

c) lucrătorii sezonieri, temporari sau zilieri;

d) studenţii şi elevii din şcoli şi licee aflaţi în practică de specialitate.

Instructajul introductiv general se desfăşoară cu grupe compuse din cel mult 20 de persoane.

Durata instructajului introductiv general se stabileşte prin reglementări interne, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate, complexitatea procesului tehnologic, riscul de incendiu şi/sau de explozie, nivelul de risc rezultat din clasificarea unităţilor din punct de vedere al protecţiei civile, precum şi de nivelul de pregătire al participanţilor, dar nu poate fi mai mică de 8 ore.

Pentru fiecare categorie de personal participant se stabileşte un nivel minim de cunoştinţe necesare, iar la terminarea instructajului introductiv general persoanele instruite vor fi verificate pe bază de teste asupra cunoştinţelor acumulate.

Persoanele care nu şi-au însuşit nivelul minim de cunoştinţe stabilit pentru instructajul introductiv general nu vor fi admise la locurile de muncă.

2. Instructajul specific locului de muncă

Instructajul specific locului de muncă se execută individual, după instructajul introductiv general, de către şeful locului de muncă respectiv.

La efectuarea instructajului specific locului de muncă se urmăreşte să se asigure participanţilor cunoştinţe referitoare la:

a) caracteristicile fizico-chimice ale substanţelor, materialelor şi produselor utilizate la locul de muncă;

b) condiţiile care determină ori favorizează producerea accidentelor şi avariilor tehnologice şi cauzele potenţiale de incendiu şi/sau de explozie specifice locului de muncă, măsurile de prevenire a acestora;

c) descrierea, funcţionarea, monitorizarea şi modul de intervenţie la instalaţiile şi sistemele de siguranţă ale maşinilor şi utilajelor de la locurile de muncă, inclusiv cele de prevenire a avariilor tehnologice;

d) descrierea, funcţionarea, amplasarea şi modul de acţionare a instalaţiilor, utilajelor, aparatelor, dispozitivelor şi mijloacelor de protecţie împotriva incendiilor;

e) concepţia de intervenţie în cazul producerii unei situaţii de urgenţă şi conţinutul documentelor operative de răspuns;

f) sarcini specifice pentru prevenirea situaţiilor de urgenţă, cauzelor potenţiale de incendiu şi realizarea măsurilor specifice de protecţie civilă.

Instructajul specific locului de muncă se efectuează şi în următoarele cazuri:

a) când un salariat a lipsit mai mult de 30 de zile calendaristice de la locul de muncă;

b) când s-au adus modificări procesului tehnologic sau au fost introduse noi tehnologii;

c) la reluarea activităţii după producerea unui incendiu, explozii sau situaţii de urgenţă.

Durata instructajului specific locului de muncă este stabilită în funcţie de complexitatea activităţii desfăşurate (construcţii, instalaţii şi utilaje tehnologice) şi nu poate fi mai mică de 8 ore.

Problemele cu caracter teoretic prezentate pe timpul instructajului specific locului de muncă sunt urmate în mod obligatoriu de demonstraţii practice.

Admiterea definitivă la lucru a persoanelor instruite se face numai după verificarea acestora pe bază de teste cu privire la nivelul de însuşire a cunoştinţelor necesare.

3. Instructajul periodic

Instructajul periodic se execută cu toate categoriile de salariaţi pe o durată de cel puţin două ore şi are ca scop împrospătarea, completarea şi detalierea cunoştinţelor dobândite prin instructajul introductiv general şi prin instructajul specific locului de muncă.

Instructajul periodic se execută pe baza tematicii anuale şi a graficului de instruire, aprobate de conducătorii instituţiilor, manageri sau patroni.

Pe timpul desfăşurării instructajului periodic se pune accent pe demonstraţiile practice, salariaţii fiind angrenaţi în executarea unor operaţiuni specifice.

Instructajul periodic se face de către persoanele desemnate de conducătorii instituţiilor, managerii operatorilor economici sau patroni, astfel:

a) pentru personalul de execuţie, de către conducătorul locului de muncă respectiv;

b) pentru personalul încadrat pe funcţii tehnice şi administrative din sectoarele de producţie şi din compartimentele de cercetare, proiectare, întreţinere, reparaţii, controlul calităţii, aprovizionare tehnico-materială şi desfacere, de către şefii compartimentelor respective;

c) pentru şefii de secţii, sectoare, compartimente funcţionale şi şefii de departamente, de către conducătorul tehnic.

Pentru operatorii economic sau instituţiile care au cel mult 9 salariaţi efectuarea instructajului periodic este sarcina exclusivă a patronului sau a conducătorului instituţiei.

Verificarea persoanelor instruite privind cunoştinţele însuşite şi deprinderile formate în timpul instructajului periodic se face prin sondaj, insistându-se de fiecare dată pentru clarificarea problemelor şi eliminarea deficienţelor constatate.

Anual se efectuează o verificare de fond pe bază de teste tip chestionar asupra nivelului de însuşire şi cunoaştere a problematicii care a făcut obiectul instructajului periodic, rezultatele consemnându-se în fişa individuală de instructaj.

4. Instructajul pe schimb

Instructajul pe schimb se execută la intrarea în schimbul de lucru, cu salariaţii care desfăşoară activităţi în locuri de muncă cu risc major din punctul de vedere al existenţei factorilor de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă.

Durata acestui instructaj nu va depăşi 10 – 15 minute.

Instructajul pe schimb se efectuează de regulă pentru atenţionarea salariaţilor din tura de serviciu asupra principalelor reguli şi măsuri de prevenire a situaţiilor de urgenţă, pe baza identificării tipurilor de risc existente şi ţinând cont de constatările anterioare, precum şi de operaţiunile sau lucrările care se execută pe timpul schimbului respectiv.

Instructajul pe schimb se efectuează de conducătorul locului de muncă, execuţia consemnându-se sub semnătură în registrul de predare-primire a schimbului de lucru.

5. Instructajul special pentru lucrări periculoase

Instructajul special pentru lucrări periculoase se execută înainte de începerea unor lucrări în timpul cărora pot apărea situaţii generatoare de incendiu din cauza manifestării unor surse specifice de aprindere sau a creării unor atmosfere potenţial explozive ori se poate favoriza producerea unor situaţii de urgenţă.

Lucrările care fac obiectul unui astfel de instructaj se referă în principal la:

a) executarea unor operaţiuni de manevră ori de comandă a unor instalaţii sau utilaje tehnologice de importanţă ori intervenţia asupra acestora, a căror operare greşită poate determina sau favoriza producerea unor incendii de amploare, explozii, calamităţi naturale ori a altor situaţii de urgenţă;

b) lucrări de reparaţii sau de întreţinere, distrugerea unor deşeuri sau reziduuri periculoase pentru viaţa oamenilor sau pentru mediu;

c) prelevarea de probe din recipiente sau instalaţii care conţin substanţe periculoase;

d) lucrări de sudare;

e) lucrări de tăiere sau lipire cu flacără;

f) lucrări care pot provoca scântei mecanice;

g) lucrări care pot provoca scântei şi arcuri electrice sau scurtcircuite;

h) lucrări de topire a bitumului sau asfaltului.

i) lucrări de curăţare prin ardere a unor utilaje, aparate, conducte tehnologice sau conductoare electrice;

j) lucrări la care se utilizează foc deschis (dezgheţări, decongelări, aprinderea cuptoarelor tehnologice, cazanelor etc.);

k) punerea ori repunerea în funcţiune a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice care prezintă risc foarte mare de incendiu sau oprirea acestora;

l) aplicarea unor materiale de protecţie din care se pot degaja cu uşurinţă vapori şi gaze inflamabile şi/sau explozive;

m) curăţarea interioară a unor vase, rezervoare, recipiente sau sisteme de evacuare în care au fost stocate, prelucrate ori vehiculate produse combustibile etc.;

n) depozitarea, manipularea şi transportul de substanţe/materiale periculoase;

o) spectacole cu foc deschis/jocuri de artificii.

Instructajul special pentru lucrări periculoase se efectuează astfel:

a) privind tehnologia de execuţie, de către conducătorul formaţiei de lucru;

b) privind condiţiile tehnologice, de către conducătorul locului de muncă.

Persoanelor care urmează să execute lucrările prevăzute anterior li se eliberează autorizaţie de lucru, al cărei conţinut este prevăzut în normele specifice emise de autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate.

Efectuarea instructajului special pentru lucrări periculoase se consemnează, după caz, în autorizaţia de execuţie a lucrării, registrul de tură sau în fişele individuale.

6. Instructajul la recalificarea profesională

Instructajul la recalificarea profesională se desfăşoară cu toate categoriile de salariaţi care au parcurs un astfel de curs de formare profesională, definit conform legislaţiei specifice.

La stabilirea problematicii pentru instructajul de recalificare profesională, a persoanelor care îl efectuează, a duratei necesare şi a modului de verificare a însuşirii cunoştinţelor se vor avea în vedere următoarele:

a) în cazul persoanelor care îşi vor desfăşura activitatea în acelaşi loc de muncă în care au lucrat şi înainte de conversia profesională, şeful locului de muncă va prelucra cu acestea numai unele aspecte din cadrul problematicii pentru instructajul specific locului de muncă pe care le apreciază că sunt necesare ca urmare a noilor sarcini de muncă pe care le au de îndeplinit;

b) în cazul persoanelor care îşi vor desfăşura activitatea în alt loc de muncă din cadrul aceluiaşi operator economic sau al aceleiaşi instituţii în care au fost angajate şi înainte de recalificarea profesională, inclusiv pentru cele recrutate din rândul şomerilor după formarea profesională, se va desfăşura instructaj specific locului de muncă.

c) în cazul persoanelor care îşi vor desfăşura activitatea în cadrul altui operator economic sau al altei instituţii, acestea se consideră nou-angajate şi vor parcurge categoriile de instructaje prevăzute de prezentele dispoziţii generale.

7. Instructajul pentru personalul din afara agentului economic sau a instituţiei

Instructajul pentru personalul din afara operatorului economic sau a instituţiei se desfăşoară cu persoanele care execută temporar activităţi în locurile din incinta operatorului economic sau a instituţiei respective unde sunt prezenţi factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă, după cum urmează:

a) personalul societăţilor comerciale de construcţii-montaj şi instalaţii;

b) personalul societăţilor comerciale de reparaţii, revizii, întreţinere şi de service;

c) personalul care efectuează transport de materiale periculoase;

d) personalul de pază aparţinând altor societăţi comerciale sau firme specializate;

e) vizitatori în grup de minimum 5 persoane.

Locurile din incinta operatorului economic sau a instituţiei pentru care se execută instructajul pentru personalul prevăzut anterior se stabilesc prin act de autoritate al conducătorului instituţiei publice, al managerului sau al patronului.

Instructajul pentru personalul din afara operatorului economic sau a instituţiei, care se află pentru o durată determinată în incinta acesteia în scopul îndeplinirii unor activităţi solicitate de conducerea operatorului economic ori a instituţiei, se efectuează, după caz, de cadrul tehnic cu atribuţii în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor sau de personalul de specialitate în domeniul protecţiei civile ori de şeful locului de muncă respectiv, în cadrul căruia este prevăzut un asemenea instructaj.

Problematica instructajului constă în:

a) prezentarea procedurilor specifice instructajului introductiv general pentru categoriile de persoane prevăzute anterior la literele a) şi b);

b) prezentarea procedurilor din cadrul instructajului specific locului de muncă pentru categoriile de persoane prevăzute anterior la literele c) şi d);

c) prezentarea unei proceduri special întocmite pentru persoanele prevăzute la lit. e), prin care acestea sunt instruite sumar (în maximum 15 minute) asupra principalelor reguli de prevenire pe care trebuie să le respecte şi sunt atenţionate asupra pericolelor existente în anumite locuri de pe traseul parcurs în incinta operatorului economic sau a instituţiei.

Consemnarea efectuării instructajului pentru personalul din afara operatorului economic sau a instituţiei se face într-un proces-verbal întocmit în acest scop, care conţine problematica prezentată şi tabelele cu numele, prenumele şi semnătura persoanelor instruite.

APĂRAREA ÎMPOTRIVA INCENDIILOR

Apărarea împotriva incendiilor:

- reprezintă ansamblul integrat de activităţi specifice , măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate. 

- are ca  scop, prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a incendiilor, în vederea evacuării, salvării şi protecţiei persoanelor periclitate, protejării bunurilor şi mediului împotriva efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de incendii. 
          Termenii şi expresiile referitoare la situaţiile de urgenţă, factori şi tipuri de risc, intervenţie operativă şi evacuare: 
- Autorizaţie de securitate la incendiu  - actul a-tiv emis de ISU judeţean prin care se certifică îndeplinirea cerinţei esenţiale – securitate la incendiu – la construcţii, instalaţii tehnologice şi alte amenajări. Autorizaţia conferă persoanelor fizice sau juridice dreptul de a le edifica, de a pune în funcţiune şi exploata din punct de vedere al securităţii la incendiu, construcţiile, instalaţiile tehnologice şi alte amenajări pe care le deţin; 
- Aviz de securitate la incendiu - actul emis de ISU judeţean, după verificarea de conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare a măsurilor de apărare împotriva incendiilor, adoptate în documentaţiile tehnice de proiectare, pentru îndeplinirea cerinţei esenţiale – securitate la incendiu – a construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi altor amenajări; 
- Incendiu – ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere; 
- Cauză de incendiu – suma factorilor care concură la iniţierea incendiului, care constă de regulă, în sursa de aprindere, mijlocul care a produs aprinderea, primul material care s-a aprins, precum şi împrejurările determinante care au dus la izbucnirea acestuia; 
- Mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor – sisteme, instalaţii, echipamente, utilaje, aparate, dispozitive, accesorii, materiale, produse, substanţe şi autospeciale destinate prevenirii, limitării şi stingerii incendiilor; 
- Operaţiuni de lungă durată – intervenţiile pentru stingerea incendiilor şi eliminarea efectelor negative ale acestora cu o durată mai mare de 4 ore; 
- Organizare a intervenţiei în caz de incendiu – ansamblul măsurilor tehnico – organizatorice necesare stabilirii forţelor, responsabilităţilor, sarcinilor, mijloacelor, metodelor şi procedeelor ce pot fi utilizate pentru evacuarea şi salvarea persoanelor şi animalelor, protecţia bunurilor şi vecinătăţilor, precum şi pentru stingerea incendiilor; 
- Pericol iminent de incendiu – situaţia creată de cumularea factorilor care concură la iniţierea incendiului, declanşarea acestuia fiind posibilă în orice moment; 
- Schemă cu riscurile teritoriale – documentul întocmit de ISU judeţean sau al mun. Bucureşti, care cuprinde tipurile de riscuri specifice precum şi resursele estimate pentru gestionare; 
- Plan de analiză şi acoperire a riscurilor – documentul care cuprinde riscurile potenţiale dintr-o unitate administrativ-teritorială, măsurile, acţiunile şi resursele necesare pentru managementul riscurilor respective; 
- Prevenirea incendiilor – totalitatea acţiunilor de împiedecare a iniţierii şi propagării incendiilor, de asigurare a condiţiilor pentru salvarea persoanelor şi bunurilor şi de asigurare a securităţii echipelor de intervenţie; 
- Raport de intervenţie – documentul operativ de informare şi analiză statistică în care se înscriu datele esenţiale constatate la locul intervenţiei privind amploarea şi intensitatea incendiului, cauza probabilă a acestuia, efectele produse , desfăşurarea intervenţiei, forţele participante şi timpii operativi realizaţi; 
- Stigerea incendiilor – totalitatea acţiunilor de limitare şi întrerupere a procesului de ardere prin utilizarea de metode, procedee şi mijloace specifice; 
- Utilizator – persoana fizică sau juridică ce foloseşte un bun, sub orice titlu, în interesul său, al altuia sau în interes public; 
- Scenariu de securitate la incendiu – documentul care descrie calitativ evoluţia unui incendiu în timp, identificând evenimentele- cheie care îl caracterizează şi îl diferenţiază de alte incendii posibile într-o incintă.
          Persoanele fizice şi juridice:
- răspund, potrivit legii, de stabilirea şi aplicarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor, precum şi de consecinţele producerii incendiilor.
- sunt obligate să respecte reglementările tehnice şi dispoziţiile de apărare împotriva incendiilor şi să nu primejduiască, prin deciziile şi faptele lor, viaţa, bunurile şi mediul.

         Persoana care observă un incendiu are obligaţia să anunţe prin orice mijloc serviciile de urgenţă, primarul sau poliţia şi să ia măsuri, după posibilităţile sale, pentru limitarea şi stingerea incendiului.
          În caz de incendiu, orice persoană trebuie să acorde ajutor, când şi cât este raţional posibil, semenilor aflaţi în pericol sau în dificultate, din proprie iniţiativă ori la solicitarea victimei, a reprezentanţilor autorităţilor administraţiei publice, precum şi a personalului serviciilor de urgenţă.
          În cazurile de forţă majoră determinate de incendii, persoanele fizice şi juridice care deţin, cu orice titlu, terenuri, construcţii, instalaţii tehnologice sau mijloace de transport au următoarele obligaţii:
a) să permită necondiţionat accesul serviciilor de urgenţă şi al persoanelor care acordă ajutor;
b) să permită necondiţionat utilizarea apei, a materialelor şi a mijloacelor proprii pentru operaţiuni de salvare, de stingere şi de limitare a efectelor incendiilor produse la bunurile proprii ori ale altor persoane;
c) să accepte măsurile stabilite de comandantul intervenţiei pentru degajarea terenurilor, demolarea unei construcţii sau a unei părţi din construcţie, tăierea/dezmembrarea mijloacelor de transport, oprirea temporară a activităţilor sau evacuarea din zona periclitată şi să acorde sprijin, cu forţe şi mijloace proprii, pentru realizarea acestor măsuri.
          Deţinătorii şi utilizatorii de construcţii ori de instalaţii, echipamente tehnologice de producţie şi de transport au obligaţia să conlucreze cu autorităţile administraţiei publice şi cu organele de specialitate ale acestora în organizarea, asigurarea, pregătirea şi punerea în aplicare a planurilor de intervenţie în caz de incendiu.
          Persoanele fizice şi juridice răspund de toate efectele nocive ale incendiilor care decurg din:
- existenţa sau utilizarea construcţiilor, echipamentelor, utilajelor, instalaţiilor tehnologice pe care le deţin sau utilizează;
-  de activitatea desfăşurată sau în legătură cu aceasta;
- de produsele pe care le folosesc, le prelucrează, transportă, stochează sau comercializează.

ACTUL JURIDIC CIVIL

            1. NOŢIUNEA DE ACT JURIDIC CIVIL

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.

După cum ştim, actele juridice sunt, ca şi faptele juridice, izvoare ale raportului juridic concret, dar, spre deosebire de acestea din urmă, ele sunt săvârşite chiar cu intenţia ca un atare raport juridic să ia naştere.

Autorul unui delict civil, bunăoară, nu urmăreşte prin săvârşirea acestui fapt producerea de efecte juridice (care constau în obligarea la acoperirea prejudiciului cauzat), în schimb autorul unui testament urmăreşte tocmai producerea de efecte juridice (transmisiunea averii succesorale către cel desemnat ca beneficiar).

Noţiunea de act juridic” este utilizată în literatura juridică şi în practică în două înţelesuri:

- act juridic civil în sens de negotium - desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică în sine (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);

- act juridic civil în sens de instrumentum se referă la înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice), documentul în care această operaţiune este consemnată.

2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Noţiune

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele indispensabile pentru încheierea unui asemenea act.

Potrivit Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

3. un obiect determinat;

4. o cauză licită.

Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.

Condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil şi obligatorii la încheierea orcărui act juridic li se adaugă şi o condiţie de formă, obligatorie numai în cazul actelor juridice solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.

În terminologia juridică, noţiunea de “condiţie“ este susceptibilă de mai multe înţelesuri. Aşa cum deja am văzut, ea desemnează:

-          o modalitate a actului juridic civil;

-          o clauză a actului juridic civil;

-          un element obligatoriu al actului juridic.

Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după următoarele criterii:

1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (când privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (când se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei).

2. În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fără ca, prin aceasta, să fie afectată valabilitatea actului juridic).

3. În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele juridice) şi condiţii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele solemne).

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Aşadar, pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părţile raportului juridic civil.

Regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Într-adevăr, potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” şi, prin excepţie: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul punctului 3 care prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).

De obsevat că incapacitatea unei persoane de a încheia anumite acte juridice (spre exemplu, incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare – cumpărare) nu trebuie confundată cu inalienabilitatea unui bun (spre exemplu, inalienabilitatea bunurilor aflate în domeniul public al statului), deoarece incapacitatea priveşte persoana, subiectul de drept, în timp ce inalienabilitatea priveşte bunul.

În exemplele date, atât vânzarea între soţi cât şi vânzarea de bunuri ale domeniului public sunt acte juridice nule absolut, dar temeiul nulităţii este diferit: inalienabilitatea unui bun vizează imposibilitatea de înstrăinare chiar de către persoane perfect capabile de a contracta; dimpotrivă, incapacitatea vizează imposibilitatea încheierii de acte juridice chiar cu privire la bunuri altminteri alienabile.

În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

2. Consimţământul

Consimţământul şi voinţa juridică

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.

Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa juridică a persoanei. Codul nostru civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:

I. Principiul libertăţii actelor juridice civile (al autonomiei de voinţă)

Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în condiţiile respectării legii, ordinii publice şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au incheiat.

Libertatea de voinţă a părţilor nu este absolută. Ea este îngrădită de normele imperative civile (de la care nu se poate deroga), ordinea publică (principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea economică, socială şi politică din statul de drept) sau de bunele moravuri.

Într-adevăr, legea intervine, uneori, pentru a limita libertatea de voinţă a părţilor, deoarece simplul consimţământ al părţilor nu garantează întotdeauna deplina libertate contractuală. Astfel, dacă una dintre părţi are o nevoie stringentă de a încheia actul respectiv, dacă nu are posibilitatea de a procura prestaţia din altă parte etc., interzicerea prin lege a unor clauze (cum sunt, de exemplu, clauzele abuzive, interzise prin legislaţia de protecţie a consumatorului) are darul de a asigura deplina egalitate juridică a părţilor, principiu al întregului drept civil.

II. Principiul voinţei reale (interne)

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social (exteriorizarea voinţei interne). Atunci când între cele două elemente există concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil, deoarece subiectul de drept a reuşit să-şi exteriorizeze (adică să facă cunoscută celorlalţi) însăşi intenţia sa juridică.

Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu voinţă reală, căreia dintre acestea două urmează a i se da prioritate?

Spre exemplu, dacă o persoană intenţionează să închirieze un bun, dar se exprimă în sensul încheierii unui contract de leasing, ce contract se va considera că a încheiat?

Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată, declarată. În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au conturat două concepţii:

- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale. Aceasta este concepţia îmbrăţişată de Codul civil francez şi, ulterior, de Codul nostru civil, şi materializată prin numeroase texte ale acestuia. Spre exemplu, “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor” (art. 977). Aceasta înseamnă că, în exemplul luat, chiar dacă înscrisul redactat de părţi este intitulat “contract de leasing”, dacă se poate dovedi existenţa unei alte intenţii a părţilor, această din urmă intenţie va fi luată în considerare;

- concepţia obiectivă, care dă prioritate voinţei externe, declarate. Aceasta este îmbrăţişată de Codul civil german care, în caz de neconformitate între intenţia părţii şi exteriorizarea acestei intenţii, acordă prioritate celei exteriorizate.

Unii autori denumesc concepţia subiectivă “individualistă”, deoarece se preocupă de interesul individului şi concepţia obiectivă “socială” deoarece are în vedere interesele terţilor.

Spre exemplu: dacă am intenţionat să comand 10 tone de marfă, dar din eroare am scris în comandă 100 de tone, şcoala individualistă va acorda prioritate intenţiei reale, pe considerentul că nu pot fi legat în plan juridic de altceva decât de propria voinţă, în timp ce şcoala socială consideră că nu are importanţă, în planul efectelor juridice, ce anume am dorit, ci ce anume am exprimat, căci altminteri s-ar prejudicia interesele co-contractantului care, de exemplu, a oprit 100 de tone, ratând posibilitatea de a le vinde altui client etc.)

Condiţiile consimţământului

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească condiţiile următoare:

-       să existe. Absenţa consimţământului atrage nulitatea absolută a actului juridic;

-       să provină de la o persoană cu discernământ. În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept, prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. O persoană ce are deplină capacitate de exerciţiu poate fi, pentru moment, lipsită de discernământ, cu consecinţa nulităţii actului pe care îl încheie.

După cum ştim, persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile, prezumţie care poate fi însă răsturnată prin proba absenţei discernământului.

Aceasta poate interveni în cazul aşa-numitelor incapacitaţi natural (acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege – în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia, somnambulismul, mania puternică). În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu;

-       să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din însăşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:

- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă (“îţi voi vinde dacă voi dori”);

- manifestarea de voinţă este prea vagă (“îţi fac cadou toate proprietăţile mele”);

- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de co-contractant;

- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă, fie din prietenie, curtoazie sau din pură complezenţă (“pentru o firmă ca a dvs. aş fi gata să lucrez şi gratuit!”).

-       să fie exteriorizat. Această condiţie este impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).

În zadar intenţionez să închei un anumit act juridic, dacă nu voi comunica această întenţie, nu o voi exterioriza într-un chip inteligibil pentru celelalte subiecte de drept, actul juridic nu se va putea încheia.

Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din punct de vedere al formei.

Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma scrisă sau autentică, de regulă).

Consimţământul poate fi exteriorizat în scris, verbal, prin gesture sau fapte concludente sau chiar în mod tacit.

Spre exemplu, expunerea mărfii pe o tarabă reprezintă exteriorizarea consimţământului vânzătorului, după cum înmânarea banilor de către cumpărător reprezină, în context, exteriorizarea consimţământului acestuia. Tot astfel, ridicarea mâinii la o licitaţie publică reprezintă exteriorizarea consimţământului licitatorului.

În principiu, tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează consimţământ. Totuşi, există situaţii în care legea prevede că tăcerea are valoare juridică.

Astfel sunt:

- tacita relocaţiune. Dacă contractul de închiriere a expirat, dar chiriaşul continuă să plătească chirie, iar locatorul continuă să îi permită acestuia folosirea bunului, atunci se consideră că între cei doi a avut loc o reînnoire a contractului, deşi părţile nu şi-au comunicat în mod expres intenţia de reînnoire. O situaţie asemănătoare întâlnim în cazul contractului de muncă încheiat pe durată determinată, dacă după expirarea acestuia salariatul continuă să lucreze, iar patronul continuă să îl plătească;

- acceptarea unei moşteniri se poate realiza expres, prin încheierea unui act în acest sens, sau tacit, prin aceea că moştenitorul se comportă cu bunurile succesorale ca şi cum ar fi proprietarul acestora (spre exemplu, le vinde);

- uneori, chiar prin voinţa părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;

- tăcerea poate valora consimţământ potrivit obiceiului (uzanţelor);

-       să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic civil. Art. 953 din Codul civil prevede, într-o formulare foarte plastică: “Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă” Aşadar, constituie vicii de consimţământ eroarea, dolul şi violenţa. Acestora li se adaugă, cu particularităţile sale, leziunea.

Viciile de consimţământ

a) Eroarea

Uneori, exprimarea consimţământului la încheierea actului juridic porneşte de la o idee greşită cu privire la realitate.

O persoană crede, spre exemplu, că s-a înţeles cu privire la cumpărarea casei şi a grădinii acesteia, deşi contractul s-a încheiat numai cu privire la casă; sau cumpărătorul casei crede că aceasta este din cărămidă, când în realitate ea este construită din plăci de beton.

Vor fi valabile aceste contracte? Care este limita dincolo de care cel aflat în eroare trebuie ocrotit, chiar şi în detrimentul securităţii circuitului civil?

Fireşte, noi nu vom lua în considerare la acest punct problema probei, dar trebuie reţinut că nu se poate desfiinţa un act juridic decât în temeiul dovedirii erorii invocate. Într-adevăr, din punct de vedere structural, eroarea este alcătuită dintr-un singur element, de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii), ceea ce are drept consecinţă dificultatea dovedirii acesteia.

Cu privire la eroare, Codul civil prevede: “Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

În consecinţă, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia din părţi, la încheierea actului juridic civil.

Când este vorba despre acte bilaterale, cu titlu oneros, pentru a fi în prezenţa erorii, ca viciu de consimţământ, se pune condiţia suplimentară ca cealaltă parte contractantă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil – condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil. Pe de altă parte, în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părţi au fost în eroare, fiecare din ele poate cere anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.

După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:

·         eroarea – obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare privind fie natura actului care se încheie, fie identitatea obiectului. Sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută, deoarece consimţământul nu este numai viciat, ci el este chiar absent.

Spre exemplu, o persoană intenţionează să închirieze un bun dar, din eroare, încheie un contract de vânzare-cumpărare. Practic, ea nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului de vânzare, deoarece a crezut că încheie un alt act juridic.

Tot astfel, dacă o persoană crede că încheie actul juridic cu privire la un bun, iar în realitate actul încheiat priveşte un alt bun, consimţământul lipseşte;

·         eroarea – viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce priveşte fie calităţile substanţiale ale obiectului actului, fie persoana cu care se contractează.

Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face după criterii subiective.

Spre exemplu, placa de bronz a unui pian poate fi socotită de către cumpărătorul unui pian ca fiind o calitate substanţială a acestuia.

Dacă, în realitate, pianul nu are placă de bronz, contractul ar putea fi anulat.

Eroarea care priveşte persoana co-contractantului este considerată viciu de consimţământ numai în cazul unei anumite categorii de acte juridice: actele juridice încheiate intuitu personae. Acestea se definesc ca fiind acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat.

În mod obişnuit, la încheierea contractului nu este esenţială persoana cu care se contractează.

Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzarecumpărare, părţile urmăresc, în principal, obţinerea preţului, respectiv obţinerea bunului. Chiar dacă vânzătorul a crezut că contractează cu X, când în realitate a contractat cu Y, acestă eroare nu este esenţială, deoarece este de presupus că preţul a constituit pentru el elementul determinant în încheierea contractului.

Dimpotrivă, în cazul actelor încheiate intuitu personae (cum sunt, spre exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.), ceea ce primează este persoana co-contractantului, deoarece calităţile personale ale acestuia au constituit elementul determinant în încheierea contractului.

Spre exemplu, dacă donez o sumă de bani unei fundaţii umanitare, dar constat că, din eroare, banii au fost donaţi unei asociaţii sportive, actul de donaţie este anulabil.

Eroarea – viciu de consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;

·         eroarea – indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic; ea nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a contraprestaţiei.

Spre exemplu, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, fără să ştie că dreptul creditorului este prescris şi nu ar mai fi putut fi invocat în instanţă, eroarea cu privire la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă este socotită indiferentă, astfel încât debitorul nu se va putea prevala de această eroare pentru a cere restituirea prestaţiei executate de debitor.

Tot astfel, constituie, după cum am văzut, eroare-indiferentă eroarea care priveşte identitatea co-contractantului în ipotezele în care actul nu este încheiat intuitu personae.

Aşadar, pentru ca eroarea să constituie viciu de consimţământ şi să poată atrage anularea actului juridic, este necesar ca elementul cu privire la care s-a format falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face de la caz la caz.

În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:

- eroare de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea actului juridic. O asememea eroare poate privi însuşi actul încheiat, bunul ce face obiect al actului, calităţile bunului sau persoana cocontractantului, după cum am văzut în cele de mai sus;

- eroare de drept, când falsa reprezentare priveşte existenţa sau conţinutul unui anumit act normativ sau al unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.

Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ a format obiect de controversă în literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ. Indiferent de soluţia îmbrăţişată, este evident că nu poate fi invocată necunoaşterea normelor imperative sau a celor care privesc ordinea publică, deoarece cu privire la acestea se aplică principiul conform căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”.

b) Dolul

Cu privire la dol (numit şi viclenie), Codul civil dispune că acesta “este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de către una dintre părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune “.

În consecinţă, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic, pe care altminteri nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Succint, dolul poate fi definit ca fiind o eroare provocată.

Dolul, pentru a fi considerat viciu de consimţământ, trebuie să provină de la cealaltă parte.

Se admite că această condiţie este îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar co-contractantul ştie despre aceasta.

Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă (în înţelegere) cu vânzătorul, recomandă celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie că este defect, suntem în prezenţa vicierii consimţământului prin dol.

De asemenea, condiţia este îndeplinită atunci când dolul provine de la reprezentantul co-contractantului.

Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.

Dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de consimţământ trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:

- principal când priveşte un element important, determinant la încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat

- incident, numit şi secundar sau incidental, când priveşte unele împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei pentru o reducere a prestaţiei.

Din punct de vedere structural, dolul este alcătuit din două elemente:

- elementul material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii în eroare a persoanei. Acesta poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).

Spre exemplu, dolul ar putea consta în modificarea de către vânzător a kilometrajului la maşină, cu scopul de a obţine un preţ mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte adevărata sa stare (fapt comisiv).

De asemenea, dolul poate consta în necomunicarea de către vânzătorul unui imobil a faptului că acesta se află în planul de sistematizare urbană şi urmează să fie demolat (fapt omisiv).

Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.

Fireşte însă că nici una dintre părţi nu poate fi obligată să comunice celeilalte tot ceea ce ştie despre bunul care face obiect al contractului; în plus, anumite elemente de reclamă, unele exagerări ale calităţii marfii în scop de publicitate sunt admisibile, fără să fie socotite a constitui vicierea consimţământului celeilalte părţi. Abia atunci când apare în discuţie intenţia vicleană a uneia dintre părţi de a determina pe cealaltă să încheie un contract care o dezavantajează, suntem în prezenţa dolului. Ca urmare, cel de al doilea element este:

- elementul intenţional, subiectiv, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act juridic civil.

c) Violenţa

Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, ameninţare sub efectul căreia aceasta încheie un act juridic civil, act pe care altminteri nu l-ar fi încheiat.

Trebuie observat că noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul său uzual, de agresiune prezentă exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar iminent”. Mai mult decât atât, dacă suntem în prezenţa unei violenţe în sens uzual, adică a unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat, consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate: libertatea de a opta între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage încheierea actului juridic.

Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:

- să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;

- să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.

Spre exemplu, ameninţarea cu exectarea silită a debitorului care nu îşi execută obligaţiile contractuale nu constituie o viciere a consimţământului acestuia, deoarece are caracter legitim.

Sub aspect structural violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente:

- un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău.

Răul cu care se ameninţă poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune;

- un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate; tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.

Temerea produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de victima violenţei, ceea ce înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv.

Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este mai lesne de viciat prin violenţă consimţământul unui sătean în vârstă decât al unui avocat din Bucureşti.

Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului juridic nu numai dacă provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă provine de la un terţ.

d) Leziunea

O persoană îşi vinde casa cu mai puţin de jumătate din valoarea sa, o altă persoană cumpără o suprafaţă de teren cu o sumă ce depăşeşte de trei ori preţul de pe piaţă al terenului din acea zonă.

Asemenea contracte sunt prejudiciabile pentru una dintre părţi şi excesiv de avantajoase pentru cealaltă. Chiar şi în condiţiile principiului libertăţii de voinţă a părţilor, legiuitorul intervine uneori permiţând anularea contractelor în care nu există un minim echilibru al prestaţiilor.

Leziunea se defineşte ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.

Codul nostru civil, îmbrăţişând concepţia obiectivă în reglementarea leziunii, scuteşte partea care o invocă de orice altă dovadă; este suficientă proba disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii.

Dar dacă legea nu face referire la elementul subiectiv, psihologic, intern (care caracterizează eroarea, dolul sau violenţa), de ce este atunci leziunea un viciu de consimţământ?

În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care o parte încheie un contract vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat sub imperiul erorii, dolului sau violenţei. Plecând de aici, legea instituie prezumţia că un asemenea contract s-a încheiat cu vicierea consimţământului uneia dintre părţi. Practic, leziunea nu este atât un viciu de consimţământ, cât este consecinţa unui viciu de consimţământ.

Pentru a putea fi invocată leziunea, disproporţia dintre prestaţiile reciproce trebuie să fie vădită. Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu orice deosebire, spre exemplu, dintre valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul juridic să fie lezionar. În practică se consideră, în general, că este vădită o disproporţie când una dintre prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai mică decât jumătate din valoarea celeilalte.

În dreptul nostru leziunea are însă un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, cât şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.

Astfel, leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.

Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:

·         acte de administrare;

·         încheiate de minorul între 14 – 18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;

·         acte bilaterale (contracte);

·         încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile sunt în mod dorit neechivalente;

·         comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintre părţi, dar acesta este un risc asumat la încheierea contractului, întinderea obligaţiilor reciproce depinzând de hazard.

Spre exemplu, mi-am asigurat casa contra incendiului, dar nu a avut loc nici un incendiu. Aceasta înseamnă că am plătit ratele de asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o contraprestaţie;

·           prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltă parte, actul nu poate fi anulat. Leziunea se sancţionează cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.