Sistemul instituţional al Comunitãţilor Europene

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele diferenţe. S-au creat astfel  patru categorii de instituţii :

- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O. şi Consiliul în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe executive: Comisia (respectiv Înalta Autoritate pentru C.E.C.O. şi Comisiile în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea Comună în cazul C.E.C.O. şi Adunarea în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe jurisdicţionale: Curtea de Justiţie.

Această structură identică a fost elementul care a facilitat ulterior fuziunea celor patru organe specifice fiecărei comunităţi în patru organe comune. Această fuziune s-a realizat însă în timp, în cadrul unui complex proces politic şi juridic, aşa cum am prezentat mai sus.

Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au creat C.E.E. şi C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru cele trei comunităţi Curtea de Justiţie, iar prin rezoluţia din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare Parlamentară, pentru ca prin rezoluţia din 30 martie 1962 să se adopte denumirea de “Parlament European”.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au devenit organe comune pentru cele trei comunităţi.

Faptul că s-a realizat fuziunea celor patru organe ale celor trei comunităţi nu a însemnat, desigur, fuzionarea Comunităţilor, întrucât fiecare organ îşi exercită în continuare puterile şi competenţele care îi erau atribuite prin tratatele de instituire a comunităţilor respective. Fiecare tratat se aplică, deci, cu privire la domeniul de activitate pentru care a fost adoptat. Evoluţia comunităţilor, a instituţiilor acestora şi a vieţii comunitare impunea însă o modificare în planul reglementării juridice, în sensul unifi­cării normelor de instituire a comunităţilor. Operaţiunea însă se dovedea destul de dificilă, având în vedere procesul complex de adoptare a unor norme de ratificare a acestora pe plan naţional.

Faptul că în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale pentru organizaţiile internaţionale are o justificare nu numai de natură formală, ci îşi găseşte reflectarea şi în ceea ce priveşte competenţa acestora. Sprijinindu-se pe patru piloni instituţionali, comunităţile dau expresie faptului că ele nu reprezintă numai voinţa statelor, ci şi a cetăţenilor acestora, Parlamentul European fiind ales prin vot direct, începând cu alegerile din anul 1979. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin instituţii comunitare se aveau în vedere patru organe: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia şi Curtea de Justiţie. Tratatul de la Maastricht mai include în cadrul instituţiilor si Curtea de Conturi. Această enumerare este limitativă, celelalte organe prevăzute de tratate nefiind instituţii, ele având alt regim juridic.O poziţie diferită o are Consiliul European, instituit din punct de vedere juridic prin art. 2 al Actului Unic European, pe care îl vom analiza separat.

Pe lângă aceste instituţii există şi numeroase organe comunitare.

Variante ale strategiei de piaţă

a) Strategia de penetrare a pieţei presupune concentrarea eforturilor întreprinderii prin îmbunătăţirea poziţiei pe pieţele actuale, în condiţiile oferirii, în continuare, a aceloraşi produse. Aceasta îmbunătăţire se poate realiza prin creşterea efectivităţii şi eficientei acţiunilor de marketing, în special a celor destinate promovării şi distribuţiei. Prin astfel de acţiuni, cumpărătorii actuali pot fi influenţaţi în sporirea cantităţilor consumate, în folosirea mai frecventa a unui produs sau serviciu, în înlocuirea lui la termene mai scurte etc.

b) Strategia de dezvoltare a pieţei orientează întreprinderea spre găsirea unor noi segmente de cumpărători, care să-i solicite produsele (serviciile) actuale, cărora urmează să le dea utilizări noi. Numeroşi producători de avioane, de exemplu, au reuşit ca aceleaşi tipuri de avioane, care, iniţial, erau vândute spre a fi utilizate pentru transportul de pasageri, să le livreze, cu foarte mici modificări, şi unor cumpărători care le folosesc pentru transportul de mărfuri, sau le livrează, fără nici un fel de modificări, unor companii specializate în transporturi charter.

c) Strategia de reformulare conduce la îmbunătăţiri ale produselor, cu scopul de a spori vânzările acestora pe pieţele actuale ale întreprinderii. Un exemplu clasic de astfel de strategie il constituie perfecţionarea continua a detergenţilor, utilizaţi, în gospodărie, pentru spălatul rufelor.

d) Strategia de extindere a pieţei are în vedere modificări ale actualelor produse şi introducerea acestora pe noi pieţe de desfacere. În acest sens, se pot aminti numeroasele adaptări aduse mijloacelor de transport pe cablu, destinate turismului montan, fapt care a condus la câştigarea unor noi pieţe de desfacere a produsului turistic romanesc.

e) Strategia de înlocuire vizează lansarea, pe aceleaşi pieţe, a unor sortimente noi, îmbunătăţite, ale unui produs, realizat pe baza unor tehnologii asemănătoare cu cele ale produsului iniţial. Firma Gillete, spre exemplu, a înlocuit în mod constant sortimentele de lame de ras existente pe piaţă; iniţial, au fost lansate lamele de tip “blue”, după care au urmat cele de tipul “super blue”, apoi “stainless steel” şi, în sfârşit, “platinum plus”. Un alt exemplu, în aceasta privinţa, il constituie crearea de noi sortimente de tip Gerovital, comercializate cu succes, pe pieţele turistice internaţionale, de către tara noastră.

f) Strategia diferenţierii produselor şi cea a segmentării pieţei este conceputa cu scopul de a dezvolta noi variante sortimentale ale unui produs si a le lansa pe piaţă, în vederea satisfacerii anumitor segmente ale acesteia. Producătorii de şampon oferă un exemplu tipic de astfel de strategie. Ei au găsit numeroase modalităţi de diferenţiere a produsului şampon şi de segmentare a pieţei, în funcţie de sexul consumatorului, de vârsta acestuia, de natura parului etc.

g) Strategia extinderii liniei produselor urmăreşte dezvoltarea de noi produse, care au la baza tehnologii înrudite cu cele ale actualelor produse şi sunt destinate aceloraşi segmente de piaţă. Reţeaua de restaurante ne oferă nenumărate exemple, când prin aceeaşi tehnologie de preparare, se obţin produse noi, destinate aceloraşi segmente de consumatori. De asemenea, sunt numeroase exemplele de producători de produse electronice, care, de-a lungul anilor, şi-au extins mereu gama liniilor de fabricaţie, oferind, în prezent, pieţei produse ca: aparate de radio, televizoare,  etc.

h) Strategia diversificării concentrice presupune atragerea de noi segmente de cumpărători, adăugând, la linia actuala de produse, variante noi, care oferă avantaje sinergetice atât pe plan tehnologic, cat şi pe cel al marketingului. O serie de producători din industria alimentara, de exemplu, au utilizat o astfel de strategie, cucerind importante segmente de noi consumatori, prin lansarea, pe piaţă, a unor alimente sau băuturi dietetice.

i) Strategia diversificării orizontale consta în dezvoltarea de noi produse, pentru care se utilizează tehnologii diferite de cele ale produselor actuale şi care sunt destinate aceloraşi segmente de piaţă. Spre exemplu, pe plan internaţional, sunt cunoscute companii aeriene care se asociază cu firme furnizoare de servicii (de alimentaţie, aeroportuare etc.), în scopul diversificării produselor turistice, oferite pieţei. Un alt exemplu, pe plan internaţional, se refera la firme care, alături de maşini de casa, au început să ofere, unei anumite pieţe, maşini de calcul şi chiar calculatoare electronice.

j) Strategia diversificării laterale reprezintă alternativa care conduce întreprinderea spre realizarea de produse noi, care nu au legătura cu actualele produse, nici din punct de vedere tehnologic, nici din cel al segmentelor de piaţă. De exemplu, cunoscuta întreprindere Guban oferă pieţei, printre altele, pantofi pentru femei, crema pentru încălţăminte şi corpuri de iluminat.

Formularea strategiilor de nivel funcţional

Aceste strategii se concentrează pe activităţi funcţionale:

-          marketing, poziţia pe piaţă, canale de distribuţie, promovarea vânzărilor, probleme de preţ etc.

-          finanţe, politica împrumuturilor şi a dividendelor, managementul activelor, structura capitalului.

-          producţie, îmbunătăţirea productivităţii, planificarea producţiei, amplasarea maşinilor, a instalaţiilor şi a fabricilor, legislaţie.

-          cercetare şi dezvoltare, produse noi, previziuni tehnologice, patente, licenţe.

-          resurse umane, politică şi personal, relaţii de muncă, politica de promovare, perfecţionare, recrutare, selecţie, etc..

Strategia de marketing

Strategia de marketing se referă la problemele legate de tehnicile de promovare, de preţuri, de diversificarea produselor, de poziţia pe piaţă, de imaginea generală a organizaţiei. Pentru multe organizaţii, strategia de marketing este cea mai importantă dintre strategiile  funcţionale. Este cazul companiilor producătoare de băuturi răcoritoare, a celor producătoare de bere, a companiilor producătoare de jucării şi chiar a companiilor care comercializează cereale.

Strategia financiară

Această strategie are în vedere structura capitalului, politica împrumuturilor şi a dividendelor, managementului activelor etc.

 În ceea ce priveşte structura capitalului se impune alegerea proporţiei optime între capitalul iniţial şi împrumuturile pe termen lung, astfel ca aceasta să ducă la cele mai mici costuri posibile. Politica dividendelor determină care este proporţia dividendelor reţinute pentru creştere şi dezvoltare. Referitor la împrumuturi se pune întrebarea: care este limita acestora şi în ce forme?

Strategia de producţie

Ea se concentrează pe probleme de calitate, productivitate şi tehnologie şi derivă din strategia de marketing. Dacă strategia de marketing cere produse de înaltă calitate şi produse la preţuri ridicate atunci este normal ca producţia să se concentreze în principal pe calitate şi numai în plan secundar pe costuri. În fabricaţie, planificarea producţiei (când, cât , ce şi cum să produci) este foarte importantă.

De asemenea în strategia de producţie trebuie avute în vedere legislaţia şi reglementările în vigoare (protecţia mediului, condiţiile de securitate a muncii, asigurarea sănătăţii etc).

De mare importanţă pentru strategiile de producţie, pentru multe companii, sunt automatizarea, robotizarea şi sistemele flexibile de fabricaţie.

Strategia resurselor umane

Politica resurselor umane presupune strategii adecvate de motivare, selecţie şi evaluare a performanţelor. Un alt aspect al strategiei resurselor umane este legat de relaţiile de muncă, în special negocierile cu sindicatele sau reprezentanţii angajaţilor. În acest sens trebuie să se ţină seama şi de legislaţia în vigoare (de exemplu, legea sindicatelor).

Strategia dezvoltării şi cercetării

Aceasta strategie presupune introducerea de noi produse sau modernizarea celor existente. În alegerea unei strategii optime, trebuie avute în vedere progresele realizate precum şi previziunile în domeniul tehnologic, patente, licenţe etc. Dacă o firmă dezvoltă un nou produs sau un procedeu tehnologic nou şi le patentează, atunci alte firme nu le pot utiliza. În schimb firma poate vinde patente sau licenţe şi să obţină profituri suplimentare.

FUNCŢIUNEA DE PRODUCŢIE A UNEI FIRME

Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de pregătire, de bază, auxiliare, de servire şi anexe, desfăşurate în vederea asigurării condiţiilor tehnice şi materiale  necesare fabricaţiei.

Această funcţiune este formată din următoarele activităţi:

a) activitatea de pregătire a producţiei:

-          pregătirea utilajelor, instalaţiilor pentru executarea sarcinilor programate;

-          asigurarea condiţiilor necesare respectării tehnologiilor de fabricaţie;

-          organizarea aprovizionării ritmice a locurilor de muncă cu materiale, piese etc.;

Este influenţată de gradul de noutate a produsului ce urmează a se fabrica - produs nou asimilat, produs modernizat sau a cărui fabricaţie se repetă.

            b) conducerea operativă a producţiei:

-          „defalcarea” în timp şi spaţiu a sarcinilor cuprinse în planul de producţie;

-          întocmirea de grafice operative de producţie pe perioade scurte de timp şi pe subunităţi;

-          asigură cadrul informaţional necesar lansării şi controlului îndeplinirii programelor de fabricaţie, etc.

            c) activitatea privind executarea (fabricaţia) propriu-zisă:

-          aplicarea metodelor de organizare corespunzătoare producţiei executate;

-          aplicarea metodelor de muncă corespunzătoare procesului de producţie;

-          utilizarea adecvată a resurselor materiale şi umane, etc.

            d) controlul tehnic de calitate (CTC):

-          stabilirea formelor şi metodelor de control tehnic de calitate;

-          organizarea controlului inter-operaţional şi inter-fazic;

-          organizarea activităţii laboratoarelor, standurilor de probă,  etc.;

-          verificarea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor şi subansamblelor, precum şi a produselor finite, etc.

            e) întreţinerea şi repararea maşinilor şi utilajelor:

-          organizează activitatea din compartimentele de întreţinere şi reparaţii;

-          elaborează şi fundamentează planul de revizii şi reparaţii;

-          stabileşte numărul de intervenţii tehnice;

-          organizează activitatea de modernizare a utilajelor, etc.

f) producţia auxiliară:

-          determină necesarul de utilităţi (energie, combustibil, unelte, etc.) şi corelarea acestuia cu necesarul secţiilor de bază;

-          organizează activităţile din subunităţile proprii.

În funcţie de obiectivele economice stabilite, de resursele de care dispune şi de piaţa potenţială o întreprindere, pe baza strategiei alese, poate adopta o serie de politici de producţie diferite. De regulă, se pot deosebi următoarele politici de producţie importante:

1) întreprinderea se organizează pentru a executa anumite produse sau lucrări prin folosirea propriilor unităţi de producţie, grupate în aceeaşi incintă sau dispersate teritorial;

2) întreprinderea execută în totalitate sau parţial produse, folosind componente realizate de alte întreprinderi (pe baza subcontractării sau subfurniturii);

3) cooperarea dintre întreprinderi.

1)      În cazul primului tip de politică de producţie

Ø  întreprinderea execută politica sa

Ø  iar unităţile de producţie, precum şi conducerea administrativă, sunt grupate într-un singur loc.

Ø  Pe măsura dezvoltării, odată cu  efectuarea de noi investiţii, se poate adopta o politică de descentralizare a producţiei prin crearea de noi unităţi de producţie.

Ø  O astfel de politică de producţie ridică probleme noi privind achiziţionarea de terenuri, construirea de noi clădiri, atragerea sau formarea de forţă de muncă.

2)      A doua politică de producţie

Ø  este aceea de a executa produse sau lucrări apelând în totalitate sau parţial la componentele executate de alte întreprinderi pe baza unui contract de subcontractare. 

Sucontractarea

·         presupune asumarea efectuării unei lucrări sau serviciu

·         prin organizarea mijloacelor necesare şi cu gestiunea propriului risc

·         în schimbul unui corespondent în bani de către o întreprindere pentru o altă întreprindere.

·         reprezintă prestare de servicii sau lucrări efectuată sub coordonarea întreprinderii subcontractante

·         care la rândul ei a primit comanda de la întreprinderea comitent în vederea executării unei lucrări sau a unui serviciu pentru întreprinderea beneficiară (întreprinderea-client sau utilizatorul) în schimbul unei sume de bani.

În cazul subcontractării există 3 subiecţi:

- întreprinderea beneficiară

- întreprinderea contractantă (comitentul)

- întreprinderea subcontractantă (subcontractantul)

 Subcontractantul pentru a efectua lucrarea sau serviciul trebuie să organizeze mijloacele necesare şi să îşi asume riscul “întreprinderii” (răspunde de rezultatul final în faţa comitentului), beneficiind de un regim care îi permite să fie plătit direct de către întreprinderea-client.

Ø  Altfel spus, contractul de subcontractare este acel contract în baza căruia o parte îşi asumă, prin organizarea mijloacelor necesare şi cu gestiunea propriului risc, efectuarea/executarea unei lucrări/serviciu în schimbul unei sume de bani.

Ø  Salariaţii întreprinderii subcontractante efectuează prestările de lucrări sau servicii necesare pe teritoriul întreprinderii beneficiare, fiindu-le asigurate condiţiile de muncă corespunzătoare.

Ø  În cazul subcontractării întreprinderea subcontractantă are putere organizativă în utilizarea personalului, asumându-şi riscurile întreprinderii.

Ø  Evoluţia structurilor industriale a sporit utilizarea subcontractării, fiind cunoscute mai multe feluri de subcontractări (Tabelul 7.1). Tipurile de subcontractări prezentate în tabel reliefează faptul că subcontractarea diferă în funcţie de complexitatea activităţilor date către exterior:

ü   spre exemplu, cazul subcontractării interne, care se referă doar la anumite servicii accesorii întreprinderii

ü   sau în cazul celei externe, caz în care se dă către exterior părţi din activităţile întreprinderii.

ü   În situaţia când întreprinderea nu poate executa cantitatea/volumul de produse, lucrări sau servicii cerute pe piaţă, ea apelează la subcontractare pentru a răspunde cererii (subcontractare de capacitate) sau atunci când întreprinderea are nevoie de produse, lucrări şi servicii specializate ea va apela la subcontractarea de specialitate.

Subcontractarea se caracterizează printr-o obligaţie solidară între comitent şi subcontractant, ceea ce semnifică că lucrătorii subcontractantului pot să efectueze lucrări/servicii în perioada unui an sau până la finalizarea contractului de subcontractare, fiind plătiţi de către comitent, în cazul în care întreprinderea beneficiară nu poate să îi plătească.

Obligativitatea se caracterizează prin

o   prezenţa mai multor persoane implicate în realizarea lucrării/serviciului (solidarietate pasivă).  În acest caz, fiecare din coobligaţi poate să fie constrâns către realizarea întregii obligaţii, efectuarea acesteia făcându-se de către unul din ei care este liber.

o   sau de mai multe persoane ce pot sa pretindă realizarea/efectuarea lucrării/serviciului (solidarietate activă). În a doua situaţie, fiecare din creditori are dreptul de a cere realizarea întregii lucrări/serviciu, fiind efectuată de către unul din ei care este liber.

Politica de producţie pe baza subcontractării

este motivată economic atunci când  întreprinderea nu are fonduri suficiente pentru dezvoltare sau atunci când subcontractanţii produc componente la preţuri mai reduse sau de o calitate mai bună, în comparaţie cu cele produse în unităţile proprii sau atunci când ei sunt specializaţi în execuţia anumitor lucrări.

Sub raport juridic, o întreprindere apelează la subcontractare atunci când posibilităţile sale de dezvoltare sunt limitate, datorită existenţei unei legi antitrust

Sub raport strategic - când există riscul în crearea de noi capacităţi proprii sau când întreprinderea urmăreşte ca în timp subcontractanţii să îi devină filiale.

3) Cooperarea între întreprinderi reprezintă procesul economic prin care se stabilesc legături strânse de producţie între întreprinderi, care concură la fabricarea diferitelor produse.

Cooperarea poate fi:

- pe produse, atunci când anumite întreprinderi, denumite conexe, livrează unele produse finite;

- pe subansamble, piese - când anumite întreprinderi, denumite conexe, livrează unele subansamble sau piese;

- tehnologică - atunci când o întreprindere, folosind excedentul de capacitate de care dispune, efectuează prelucrări tehnologice pentru alte întreprinderi.

Calitatea şi strategia calităţii la nivelul firmei

Cuvântul „calitate” îşi are originea în latinescul „quales” care are înţelesul de „a fi”. Pornind de la acest lucru, literatura de specialitate prezintă un număr considerabil de definiţii ale conceptului, care se înscriu pe o linie de evoluţie continuă.

Un pas important în formarea unei concepţii unanim acceptate privind calitatea, l-a constituit difuzarea unor documente de referinţă, elaborate de diferite organizaţii internaţionale, regionale şi naţionale, specializate în standardizare, dintre care un rol de primă mărime îl are Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO).

În contextul economico-social actual, calitatea este definită, conform stand­ardului internaţional ISO-8402 (cu modificări în 1994), ca fiind „ansamblul de carac­teristici al unei entităţi, care conferă acesteia aptitudinea de a satisface necesităţile exprimate sau implicite”. Noţiunea de entitate, care apare în definiţie, exprimă, printre altele, produsele şi serviciile, deci ceea ce poate fi descris şi luat în considerare în mod individual. Interpretarea caracteristicilor calităţii prezintă nuanţe distincte la produs şi serviciu.

Caracteristicile calităţii unui produs, formate din însuşiri, trăsături, proprietăţi, sunt împărţite, în general, în trei grupe principale, şi anume:

-  funcţionale;

-  psihosenzoriale şi sociale;

-  de disponibilitate.

a)          Caracteristicile funcţionale sunt diferite şi se referă la însuşiri, trăsături, proprietăţi, legate fie de folosirea produsului, fie de aspectele tehnico-economice dependente de exploatarea sau utilizarea acestuia.

b)         Caracteristicile psihosenzoriale şi sociale cuprind însuşiri, trăsături, proprietăţi concretizate sub formă de aspecte estetice, organoleptice sau de   ex­ploatare.

c)          Caracteristicile de disponibilitate, concretizate în fiabilitate şi mentenabilitate, exprimă acele însuşiri, trăsături, proprietăţi care asigură produsului capacitatea de a fi apt de folosire la diferite solicitări.

Utilizarea caracteristicilor menţionate pentru aprecierea calităţii produselor, necesită stabilirea unor limite de referinţă, concretizate într-o serie de documente specifice, din care cele mai importante sunt standardele, normele tehnice, caietele de sarcini sau specificaţiile tehnice de contract.

Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor se poate folosi un sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

a)    indicatorii parţiali ai calităţii;

b)     indicatori ai ponderii produselor de calitate superioară în totalul produselor;

c)     indicatorii rebuturilor;

d)   indicatorii reclamaţiilor beneficiarilor.

Concepţia modernă despre calitate priveşte acest concept dinamic şi leagă calitatea produsului sau serviciului de alte două elemente, şi anume: calitatea proiectului (concepţiei) şi calitatea fabricaţiei. Conform standardelor ISO, calitatea fabricaţiei reprezintă gradul de conformitate a produsului cu documentaţia tehnică, iar calitatea proiectului (concepţiei) exprimă măsura în care proiectul produsului asigură satisfacerea cerinţelor beneficiarilor şi posibilitatea de folosire, la fabricaţia produsului respectiv, a unor procedee tehnologice raţionale şi optime din punct de vedere economic.

Interdependenţa dintre calitatea proiectului (concepţiei), calitatea fabricaţiei şi calitatea produsului (sau serviciului) se poate reprezenta sintetic printr-un model conceptual, denumit triunghiul calităţii.

La aceste noţiuni (calitatea concepţiei, calitatea fabricaţiei, calitatea produsului sau serviciului), se adaugă şi conceptul de calitate livrată. Calitatea livrată (sau calitate de livrat) se referă la nivelul real al calităţii produsului sau serviciului, în momentul achiziţionării de către beneficiar.

Abordarea calităţii prezintă, în cadrul firmei, două aspecte:

- asigurarea calităţii;

-   gestiunea calităţii.

Asigurarea calităţii reprezintă un ansamblu de mijloace, prestabilitate şi sistematizate, întreprinse de o firmă în toate compartimentele sale, implicate în activităţi ce pot influenţa calitatea produselor şi serviciilor executive, astfel încât să exprime certitudinea realizării cerinţelor de calitate specificate.

Scopul asigurării calităţii, în cadrul firmei, este menţinerea calităţii produselor sau serviciilor la nivelul determinat, prin strategia şi politica în domeniul calităţii.

Rolul gestiunii calităţii constă în identificarea, analiza şi interpretarea tuturor anomaliilor apărute în timpul desfăşurării producţiei, precum şi în definirea acţiunilor corective sau de orientare a calităţii în toate etapele de realizare a produsului şi de prestare a serviciului, inclusiv prin prisma costurilor calităţii.

Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în vederea asigurării calităţii produsului şi a serviciului, la nivelul prestabilit.

Costurile calităţii se clasifică, după Asociaţia franceză a Calităţii (AFNOR), în următoarele trei categorii:

-  costuri de prevenire a apariţiei defectelor;

-  costuri de identificare a defectelor;

-  costurile noncalităţii (cunoscute şi sub numele de costurile defectărilor interne şi externe).

Totalitatea cheltuielilor, cuprinse în costurile calităţii, formează COSTUL TOTAL AL CALITĂŢII.

În stabilirea structurii costurilor calităţii, firma trebuie să se orienteze spre cos­turile de prevenire şi de identificare a defectelor. Ele trebuie astfel dimensionate încât să se asigure un echilibru între costul total al calităţii şi nivelul de satisfacere a calităţii, impus de beneficiari.

În standardele internaţionale din seria ISO-9000 sunt stabilite o serie de elemente pentru definirea sistemului calităţii (sau sistem calitate). Aceste standarde au următoarele denumiri:

-ISO 9000. Managementul calităţii şi asigurarea calităţii. Linii directoare pentru selectare şi utilizare.

-ISO 9001. Sistemele calităţii. Model pentru asigurarea calităţii în proiectare, dezvoltare, producţie, instalare şi servicii asociate.

-ISO 9002. Sistemele calităţii. Model pentru asigurarea calităţii în producţie, instalare şi servicii asociate.

-ISO 9003. Sistemele calităţii. Model pentru asigurarea calităţii în inspecţie şi încercările finale.

-ISO 9004. Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii. Problematica standardelor menţionate este completată de numeroase documente de referinţă, cum sunt:

-  ISO 10011-1, 2, 3.  Ghiduri privind acreditarea sistemelor calităţii.

-  EN 45001, 45002, 45003. Criterii generale privind funcţionarea, evaluarea şi organizarea laboratoarelor de încercări.

-  EN 45011. Criterii generale pentru organismele ce efectuează certificarea
produselor.

-  EN 45012. Criterii generale privind organizaţiile de certificare care se ocupă de certificarea sistemelor de calitate.

-  EN 45013. Criterii generale privind organizaţiile ce se ocupă de certificarea personalului.

-  EN 45014. Modalităţi pentru declararea conformităţii de către furnizori.

Elementele sistemului calităţii (potrivit standardului ISO - 9004) sunt considerate următoarele:

-  calitatea în marketing;

-  calitatea în specificaţii şi proiectare;

-  calitatea în aprovizionare;

-  calitatea în producţie;

-  controlul producţiei;

-  controlul tehnic de conformitate (verificarea produsului);

-  controlul echipamentelor de măsurare, verificare şi încercări;

-  neconformităţi;

-  acţiuni corective;

-  manipulare şi activităţi ulterioare producţiei;

-  documentaţia şi înregistrările calităţii;

-  calificarea şi instruirea personalului;

-  securitatea produsului şi răspunderea juridică asupra produsului;

-  utilizarea metodelor statistice.

Consilierul

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale.

Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al consilierului judeţean, este de 4 ani. Mandatul se exercită în condiţiile legii. În exercitarea mandatului, aleşii locali se află în serviciul colectivităţii locale şi sunt responsabili în faţa acesteia. În asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de autoritate publică şi sunt ocrotiţi de lege.

Consilierii locali şi consilierii judeţeni, primarii, precum şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să-şi exercite mandatul, potrivit Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată.

Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia comunei sau a oraşului, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile.

Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi, pentru şedinţa de constituire, se face de către prefect. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul, chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată.

Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate şedinţa se va organiza, în aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare, de către prefect, peste alte 3 zile, în aceleaşi condiţii.

După declararea ca legal constituit a consiliului, consilierilor în funcţie li se eliberează o legitimaţie care atestă calitatea de membru al consiliului, semnată de primar, respectiv de preşedintele consiliului judeţean.

Consilierii validaţi intră în dreptul deplinei exercitări a mandatului de la data declarării ca legal constituit a consiliului din care fac parte, potrivit Legii nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Validarea mandatului de consilier se face prin votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi. Persoana al cărei mandat este supus validării nu participă la vot.

Consilierii validaţi după şedinţa de constituire a consiliului intră în exerciţiul mandatului de consilier după depunerea jurământului.

Consilierii locali şi consilierii judeţeni, ale căror mandate au fost validate, depun în faţa consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, următorul jurământ în limba română: "Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei (oraşului, judeţului). Aşa să-mi ajute Dumnezeu." Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă.

Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului. Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului. Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.

Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise.

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţele de consiliu, ales în condiţiile prevăzute la art. 37, şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar.

Calitatea de consilier este incompatibilă cu:

a) funcţia de prefect şi de subprefect;

b) calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale; calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean, al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau judeţean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; calitatea de angajat în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale respective sau în cadrul aparatului propriu al prefectului din judeţul respectiv;

c) funcţia de manager sau membru în consiliul de administraţie al regiilor autonome ori de conducător al societăţilor comerciale înfiinţate de consiliile locale sau de consiliile judeţene;

d) calitatea de primar;

e) calitatea de senator, deputat, ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi cele asimilate acestora.

Incompatibilitatea intervine numai după validarea mandatului, cel în cauză trebuind să opteze în termen de 10 zile, după care, dacă acesta nu a optat pentru calitatea de consilier, în şedinţa de consiliu următoare preşedintele de şedinţă va supune validării mandatul supleantului acestuia de pe lista partidului, alianţei politice sau a alianţei electorale respective.

Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează la data declarării ca legal constituit a noului consiliu ales. Calitatea de consilier local sau de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele cazuri:

a) demisie;

b) incompatibilitate;

c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia;

d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului;

e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;

f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;

g) punerea sub interdicţie judecătorească;

h) pierderea drepturilor electorale;

i) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei listă a fost ales;

j) deces.