Sistemul instituţional al Comunitãţilor Europene

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele diferenţe. S-au creat astfel  patru categorii de instituţii :

- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O. şi Consiliul în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe executive: Comisia (respectiv Înalta Autoritate pentru C.E.C.O. şi Comisiile în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea Comună în cazul C.E.C.O. şi Adunarea în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);

- organe jurisdicţionale: Curtea de Justiţie.

Această structură identică a fost elementul care a facilitat ulterior fuziunea celor patru organe specifice fiecărei comunităţi în patru organe comune. Această fuziune s-a realizat însă în timp, în cadrul unui complex proces politic şi juridic, aşa cum am prezentat mai sus.

Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au creat C.E.E. şi C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru cele trei comunităţi Curtea de Justiţie, iar prin rezoluţia din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare Parlamentară, pentru ca prin rezoluţia din 30 martie 1962 să se adopte denumirea de “Parlament European”.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au devenit organe comune pentru cele trei comunităţi.

Faptul că s-a realizat fuziunea celor patru organe ale celor trei comunităţi nu a însemnat, desigur, fuzionarea Comunităţilor, întrucât fiecare organ îşi exercită în continuare puterile şi competenţele care îi erau atribuite prin tratatele de instituire a comunităţilor respective. Fiecare tratat se aplică, deci, cu privire la domeniul de activitate pentru care a fost adoptat. Evoluţia comunităţilor, a instituţiilor acestora şi a vieţii comunitare impunea însă o modificare în planul reglementării juridice, în sensul unifi­cării normelor de instituire a comunităţilor. Operaţiunea însă se dovedea destul de dificilă, având în vedere procesul complex de adoptare a unor norme de ratificare a acestora pe plan naţional.

Faptul că în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale pentru organizaţiile internaţionale are o justificare nu numai de natură formală, ci îşi găseşte reflectarea şi în ceea ce priveşte competenţa acestora. Sprijinindu-se pe patru piloni instituţionali, comunităţile dau expresie faptului că ele nu reprezintă numai voinţa statelor, ci şi a cetăţenilor acestora, Parlamentul European fiind ales prin vot direct, începând cu alegerile din anul 1979. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin instituţii comunitare se aveau în vedere patru organe: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia şi Curtea de Justiţie. Tratatul de la Maastricht mai include în cadrul instituţiilor si Curtea de Conturi. Această enumerare este limitativă, celelalte organe prevăzute de tratate nefiind instituţii, ele având alt regim juridic.O poziţie diferită o are Consiliul European, instituit din punct de vedere juridic prin art. 2 al Actului Unic European, pe care îl vom analiza separat.

Pe lângă aceste instituţii există şi numeroase organe comunitare.