Gheorghe Hagi=REGELE

Buna seara. Voi iesi din tiparul genului de articole pe care le postez pe acest blog pentru a va impartasi un "of" al meu, referitor la ceea ce se promoveaza actualmente in Romania prin toate mijloacele de informare.
E bine ca apreciaza si lauda altii VALORILE noastre, in timp ce noi promovam indolenta, impertinenta..non-valorile.
Un exemplu graitor in acest sens este clipul pe care il gasiti la adresa de mai jos. Daca sunteti de aceeasi parere cu mine, urmariti cum turcii il apreciaza si admira pe Gheorghe Hagi, iar "noi", dupa chiar meciul cu selectionata de fotbal a Turciei, partida disputata pe data de 12.10.2012 in Preliminariile Campionatului Mondial din 2014, si incheiata cu victoria noastra cu 1-0, il intrebam pe Hagi daca nu cumva Gicu Grozav (atacantul Petrolului si marcatorul golului victoriei) este "noul Hagi". Cum poti lansa asemenea intrebari jignitoare? E ca si cum am echivala o cariera de munca incoronata cu succese cu un gol.

http://www.ligtv.com.tr/haber/futbolun-dahi-cocugu

Încheierea căsătoriei

1. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor. Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei. 

În sensul codului civil, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.

Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.  Căsătoria se încheie între bărbat si femeie prin consimtământul personal si liber al acestora, fiind interzisă căsătoria dintre persoane de acelasi sex. Căsătoriile dintre persoane de acelasi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăteni români, fie de cetăteni străini nu sunt recunoscute în România. Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelasi sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăteni români, fie de cetăteni străini nu sunt recunoscute în România.

Referitor la vârsta matrimonială, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviintarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscriptie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinteze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăste si asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinta căsătoria, este necesară încuviintarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum si între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscriptie îşi are domiciliul cel care cere încuviintarea. Instanţa se va putea pronunta pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. Aceste interdicţii sunt aplicabile si în cazul rudeniei din adopţie.

Căsătoria este oprită între tutore si persoana minoră care se află sub tutela sa. De asemenea, este interzis să se căsătorească alienatul mintal si debilul mintal.

           

2. Condiţiile de formă ale căsătoriei

Căsătoria se încheie doar dacă viitorii soţi declară că si-au comunicat reciproc starea sănătătii lor. Dispozitiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei. Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinta viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de resedintă a viitorilor soţi, în vederea publicării.

Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria. În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei. Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviintează încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau resedinta, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum si regimul matrimonial ales.

Odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

În aceeasi zi cu primirea declaratiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei si pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria si, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau resedinta.

Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviintarea părinţilor sau a tutorelui, precum si înstiintarea că orice persoană poate face opozitie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât si data încheierii căsătoriei. Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinteze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile.

În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaratiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia initială, trebuie să se facă o nouă declaratie de căsătorie si să se dispună publicarea acesteia.

            3. Formalităti ulterioare încheierii căsătoriei

După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeste, deîndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

De asemenea, ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu si de îndată, să comunice la Registrul Naţonal Notarial al regimurilor matrimoniale, precum si, după caz, notarului public care a autentificat conventia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Căsătoria se dovedeste cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia. Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

4. Nulitatea căsătoriei

            Nulitatea căsătoriei intervine ca sancţiune în cazurile de nerespectare a unora dintre cerinţele prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei. Ca şi în dreptul comun, nulitatea căsătoriei poate fi absolută şi relativă, cu unele deosebiri. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată chiar dacă este vorba de nulitate absolută. În cazul căsătoriei putative efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de bună credinţă.

           

4.1. Nulităţile absolute

Sancţiunea nulităţii absolute operează în următoarele cazuri:

- lipsa consimţământului la căsătorie;

- bigamie;

- căsătoria între rude în grad prohibit de lege;

- căsătoria alienatului sau debilului mintal;

- nerespectarea formalităţilor referitoare la celebrarea căsătoriei (art. 287 Cod civil)

În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit si, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua  căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credintă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoresti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas  însărcinată.

Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută (Căsătoria fictivă). Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoresti, a intervenit convietuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulitătii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu exceptia cazului în care ar actiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdictie.

4.2. Nulităţi relative

Este considerată lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată în următoarele circumstanţe:

a) Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată fără încuviintările sau autorizarea prevăzute în caz de dispensă de vârstă (art. 272 alin. 2 şi 4 C. civ.). Nulitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviintare ori autorizare era necesară.

b) Viciile de consimtământ. Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimtământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violentă. Eroarea constituie viciu de consimtământ numai atunci când priveste identitatea fizică a viitorului soţ.

c) Lipsa discernământului. Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.

d) Existenta tutelei. Căsătoria încheiată între tutore si persoana minoră aflată sub tutela sa este lovită de nulitate relativă.

Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni. În cazul dispensei de vârstă, termenul curge de la data la care cei a căror încuviintare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunostintă de aceasta. În cazul nulitătii pentru vicii de consimtământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violentei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului. În cazul existenţei tutelei, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.

Dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se transmite mostenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre mostenitorii săi.

În cazul dispensei de vârstă, nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoresti, s-au obtinut încuviintările si autorizarea cerute de lege.

Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convietuit timp de 6 luni de la data încetării violentei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultătilor mintale.

În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

4.3. Efectele nulitătii căsătoriei. Căsătoria putativă

Soţul de bună-credintă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situatia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. În această situaţie, raporturile patrimoniale dintre fostii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispozitiilor privitoare la divorţ.

Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situatia de copii din căsătorie. În ceea ce priveste drepturile si obligaţiile dintre părinţi si copii se aplică, prin asemănare, dispozitiile privitoare la divorţ.

Hotărârea judecătorească de constatare a nulitătii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitătile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate ori anulabilitate sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.

Devianta juvenila

Din cauza situaţiei economice şi sociale din Romania în ultimele decenii, nivelul de trai al populaţiei a scăzut, creând astfel un cadru prielnic apariţiei numeroaselor cazuri sociale, dintre care cea mai defavorizată categorie o reprezintă copii şi familiile paupere.

Statul şi organismele private autorizate au creat numeroase centre de plasament pentru copii aflaţi în dificultate, care provin din familii paupere, dezorganizate sau sunt abandonaţi, orfani de unul sau ambii părinţi.

Scopul acestor centre este de a oferi copiilor un mediu cât mai apropiat de cel familial: suport moral, material, emoţional, încercând să-i salveze din situaţii limită (consum sau abuz de stupefiante, delicvenţă juvenilă, prostituţie, abandon sau vagabondaj - "copiii străzii").

Primul articol al Ordonanţei de Urgenţă nr.26/1997 (devenită legea 108/1999), principalul act normativ în domeniul protecţiei drepturilor copilului, defineşte copilul ca fiind “persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani si nu are capacitatea deplină de exerciţiu”.Acest articol menţionează : “Copilul se află în dificultate, daca dezvoltarea sau integritatea sa fizica sau morala este periclitată”.

Pentru societatea românescă, problema delicvenţei juvenile nu a fost dintotdeauna considerată a fi o problemă socială. Dupa 1990, în orice tip de sondaj de opinie realizat în România, printre grijile cele mai mari ale populaţiei, delicvenţa juvenilă, nu a apărut vreodată în primul plan.
Problema socială poate fi definită “ ca o stare colectivă indezirabilă”, ce “se circumscrie numai unui spaţiu geografic particular definit, într-o anumită perioadă a dezvoltării sale, de un ansamblu de dificultăţi cu caracter distinct faţa de alte spatii geografice” (Sorin M. Rădulescu – Sociologia devianţei, Editura Victor, Bucuresti, 1998, p. 83). In opinia aceluiaşi autor conceptul de “problemă socială” presupune definiţii şi interpretări lipsite de unitate teoretică, departe de exigenţile unei definiţii ştiinţifice. “ Astfel, printr-o problemă socială, sociologii înţeleg, în mod general, situaţiile considerate indezirabile sau intolerabile de către cea mai mare parte a membrilor unei societăţi sau de către experţii calificaţi ai acestei societăţi.

O problemă socială apare în funcţie de:

- Un anumit spaţiu cultural;

- Un anumit timp cultural;

- O anumită contextualitate.

In anumite spaţii culturale şi în anumite perioade de timp, delicvenţa juvenilă nu a fost şi încă nu este considerată o problemă socială. De cele mai multe ori, aceasta a constituit baza sistemului educaţional şi a fost camuflată de aceasta.

Ceea ce face un eveniment să devină o problemă socială este contextul. In contextul în care România urmăreşte integrarea în U.E., iar printe exigenţe se numără şi cea care vizează respectarea drepturilor copilului, aceasta poate fi un factor determinant în apariţia unei probleme sociale. Este impropriu spus în apariţia, deoarece o problema socială nu apare odată cu luarea sa în considerare de către autorităţi. De obicei, autorităţile sunt sesizate sau se autosesizează , nu când sunt suficiente măsuri de prevenţie, ci când sunt necesare măsuri de combatere. Este simptomatic cazul României în perioada de tranziţie, întrucat şi în domeniul protecţiei copilului, ca şi în alte domenii reglementările sunt confuze, lasă loc interpretărilor şi abaterilor de la norma juridică, încurajează ignoranţa, pasivismul şi derogarea de responsabilitate.

Din punct de vedere social, românii nu consideră delicvenţa juvenilă ca fiind un fenomen foarte grav în societatea noastră. In condiţii de trai aproape mereu ostile, greutăţi zilnice care nu-ţi permit vreodată să-ţi lărgeşti orizontul dincolo de ziua de mâine, care te fac să te lupţi mereu pentru asigurarea resurselor vitale, o parte din copii aleg această cale greşită. Atunci când îţi propui permanent să supravietuieşti nu poti face altceva decât să te adaptezi zilnic la condiţii, sa ţi le reprezinţi ca normale, să consideri că oriunde în altă parte, lucrurile stau mai mult sau mai puţin asemănator.

Totuşi delicvenţa juvenilă rămâne la ordinea zilei. Situaţia alarmantă privind criminalitatea juvenilă rămâne o problemă stringentă pe ordinea de zi a Poliţiei Minori şi Moravuri. Analiza criminalităţii în rândurile minorilor efectuată în primul semestru al anului gestionar ne demonstrează că număul de crime comise de minori şi numărul infracţiunilor cu participare este în scădere (respectiv cu 9 crime si cu 4 participanti) comparativ cu perioada analogică a anului 2002. Insă acestea sunt doar nişte date statistice, dar în realitate adolescenţii se implică tot mai activ în diferite acţiuni antisociale, nelegitime. Din cei 31minori, participanţi la comiterea a 36 infracţiuni, doar 20 sunt încadraţi în câmpul muncii sau sunt elevi. Majoritatea infracţiunilor (30 la număr) poarta un caracter de sustragere a bunurilor din averea proprietarului. S-au mai înregistrat cazuri de tăiere ilicita a pădurii prevăzut de art. 167 Cod Penal, un caz de vătămare intentionată gravă a integrităţii corporale; un caz de tăinuire în scopul sustragerii avutului proprietarului, două cazuri de huliganism şi un caz de răpire a unui mijloc de transport.

De asemenea în perioada nominalizată au fost identificaţi şi luaţi la evidenţă 94 minori-delicventi si 55 familii dezorganizate, precum şi înaintate 70 prezentari pe adresa instantelor abilitate pentru luarea masurilor de rigoare. Criminalitatea juvenilă este o problemă socială globală şi un element esenţial în structura calităţii vieţii. Ea exprimă, în primul rând, situaţia socială şi în al doilea rând, dezvoltarea economică. O altă direcţie de activitate a Biroului Minori şi Moravuri din cadrul Comisariatului de Poliţie raional este lucrul de profilaxie şi combatere a criminalităţii în sfera moralităţii obsteşti. Drept urmare a măsurilor de profilaxie intreprinse de către angajaţii Biroului Minori şi Moravuri în comun acord cu Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralitătii, s-a intreprins un şir de măsuri în scopul depistării ediţiilor tipografice, casetelor video şi audio cu conţinut pornografic, sadism şi cultul violenţei. Deja au fost depistate doua contravenţii administrative de acest gen. La fel în perioada indicată au fost efectuate 57 raiduri şi operaţiuni specializate în scopul depistării persoanelor ce practică prostituţia. Fiind verificate peste 27 de persoane şi 19 instituţii de agrement, disco-baruri, cafe-internet, cluburi, saune, puncte de difuzare a producţiei audio si video… Numai cu puterea tuturor celor care sunt chemaţi să ducă răspundere de viitorul nostru, s-ar putea ameliora situaţia infracţională în sfera moralităţii obsteşti şi criminalităţii în rândurile minorilor şi a educa o generaţie de tineri demni ai viitorului...

CRIMINALITATEA DIN PERSPECTIVA NORMATIVULUI PENAL

Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de trasaturi specifice, care se regasesc in majoritatea sistemelor legislative si anume:

a)      reprezinta o fapta, o actiune (inactiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate si prejudiciate anumite valori si relatii sociale;

b)      aceasta fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si responsabil (cu alte cuvinte, are raspundere penala);

c)      fapta respectiva este incriminata  si sactionata de legea penala.

Reprezentand o institutie de baza a dreptului penal, delictul este o fapta antisociala, ilicita, care lezeaza o serie de valori si relatii sociale, fapta imputabila anumitor persoane si constitutiva de efecte juridice, adica de raspundere penala.Pentru acest motiv, numai  in prezenta unei anumite fapte, considerata ilicita sau ilegala, norma prevede sactionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, raspundere penala, trebuie sa existe, in primul rand, o fapta antisociala reala, savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in al doilea rand, fapta respectiva trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea, vinovatia, incriminarea) conduce, practic la inexistenta delictului sau crimei ca atare.

 Principiul legalitatii delictului si sanctiunii (“nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”) este inscris la loc de frunte in marea majoritate a legislatiilor penale moderne, reprezentand suprema garantie a respectarii drepturilor si libertatilor individuale. Din nefericire, acest principiu a fost neglijat sau ignorat de unele sisteme penale totalitariste si inlocuit cu principiul “analogiei” delictului, ceea ce a condus la comiterea unor abuzuri judiciare impotriva unor persoane nevinovate.

Definirea si circumscrierea delictului prin cele trei trasaturi mentionate au nu numai o importanta teoritica generala,cat si una practica, permitand:

   a) includerea, in categoria delictelor si crimelor, numai acelor actiuni si fapte care intrunesc comulativ aceste trasaturi (de pilda, nu reprezinta delict fapta comisa de un individ, care este lipsit de discernamant sau de raspundere penala, sau savarsirea unei fapte care, desi este imorala, nu este incriminata de legea penala);             

  b) delimitarea delictelor si crimelor de alte abateri sau incalcari al normelor de drept, care nu afecteaza insa ordinea sociala si normativa si nu pericliteaza viata si securitatea indivizilor, grupurilor, institutiilor (cum sunt, de pilda, contraventiile, delictele civile,abaterile disciplinare sau administrative, fata de care sunt adoptate sanctiuni civile, disciplinare, financiare, contraventionale etc.).

      

Spre deosebire de alte sisteme penale, Codul penal roman elaborat in 1969 si aflat inca in vigoare, cu unele modificari facute in special dupa 1990, nu utilizeaza notiunea de delict sau crima, ci pe cea de infractiune.

Clasificarea faptelor antisociale in delicte, si crime se face, in functie de doua criterii:

            a) cel al gravitatii, tinandu-se cont de valoarea pagubei produse, valoarea obiectului lezat, felul si modalitatea de comitere a faptei etc.;   

b) cel al sanctiunii aplicate. Pe aceasta baza, in unele sistemepenale, actiunile ilicite indreptate impotriva sigurantei statului, vietii persoanelor, sau impotriva unor bunuri si valori deosebite, care au produs efecte grave sau sunt comise prin violenta, cruzime, frauda si coruptie sunt considerate crime, in timp ce faptele comise impotriva unor valori si bunuri mai putin importante, din neglijenta sau culpa sunt incriminate ca delicte.

Prin utilizarea celui de al doilea criteriu, cel al sanctiunii (pedepsei), faptele pentru care se aplica pedepse criminale sunt crime, in timp ce cele sanctionate corectional sunt delicte.

Tot in functie de gravitatea si intensitatea sanctiunii aplicate, intr-o serie de sisteme penale se face distinctie intre:

            a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care violeaza ordinea sociala, normatica, siguranta statului si institutiilor sale fundamentale ;

            b) delicte sau crime de drept comun, indreptate contra proprietatii, familiei, bunelor moravuri etc.

Recunoasterea unor diferente intre cele doua tipuri de delicte – politice si de drept comun – se concretizeaza in existenta,in mai multe legislatii, a unui sistem special de sanctiuni pentru delicte politice (asa numitele pedepse politice), teoretic, mai bland decat sistemul sanctiunilor aplicate delictelor de drept comun.

Sistemul nostru penal nu recunoaste nici diferentierea actelor antisociale cu caracter penal in delicte si crime, si nici subimpartirea acestora in delicte politice si delicte de drept comun.

Prin articolul 17 din Codul penal, infractiunea este definita ca o “fapta care prezinta pericol social,savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”.                                                                                  

Prima trasatura,aceea de pericol social, se refera la aspectul material, obiectiv al infractiunii; a doua priveste aspectul moral sau subiectiv al infractiunii, iar a treia include aspectul legal al infractiunii.                                                                          

Criteriul “pericolului social” avand o puternica incarcatura ideologica si de clasa trebuie abandonat,urmand a fi adoptate noi criterii democratice,legitime si umaniste, in functie de care vor fi dezincriminate unele fapte “periculoase” (cum ar fi de pilda, avortul-deja dezincriminat, cersetoria, vagabondajul, chiar prostitutia si homosexualitatea etc.) si incriminate, in schimb, acele fapte care violeaza valori si relatii sociale importante (cum ar fi, de pilda, coruptia, frauda bancara, evaziunea fiscala, crima organizata etc.).

De asemenea, in functie de exigentele prevenirii criminalitatii din tara noastra, anumite fapte savarsite cu violenta (omor, viol, talharie), prin frauda si coruptie vor trebui considerate drept crime, in timp ce altele trebuie sa fie considerate delicte.

Tot astfel, este necesara o departajare a delictelor si crimelor in: politice si de drept comun, tratamentul de executare a sanctiunilor pentru delictele politice urmand  a fi mai moderat, comparativ cu cel aplicat delictelor de drept comun.

Factorii si elementele delictului (crimei)

Fundamentand trasaturile constitutive ale notiunii de delict sau crima, juristii recunosc faptul ca el reprezinta, in primul rand, un fenomen social, fiind estimat in functie de valorile si normele sociale de conduita pe care le violeaza. Totodata, delictul dobandeste o conotatie juridica prin consecintele sale prevazute de norma penala.

Ca fapta antisociala, comisa in societate, crima presupune actiunea (inactiunea) unei persoane, care atenteaza (cu discernamant si vinovatie) la anumite valori si relatii sociale ce sunt protejate de normele de drept penal. Plecand de la aceasta constatare, in doctrina dreptului penal se considera ca orice delict include patru elemente sau factori: obiectul si subiectul delictului, latura obiectiva si latura subiectiva a delictului.

Dintre acestia, obiectul si subiectul reprezinta factorii (sau conditiile) delictului, in timp ce latura obiectiva si cea subiectiva alcatuiesc elementele delictului. Pentru ca o anumita fapta sa constituie, de pilda, delictul de furt sau talharie, ea trebuie sa intruneasca cumulativ aceste elemente si conditii, adica: sa fie o fapta ilicita prin care este lezat (furat, distrus, sustrat etc.) un anumit bun (obiect), de catre o persoana responsabila,  prin care se produc consecinte negative (pierderea sau distrugerea bunului).

Dimpotriva, nu constituie delictul de furt sau talharie fapta unei persoane lipsite de discernamant sau iresponsabila (elementul subiectiv) ori disparitia unui bun, in absenta unei actiuni desfasurate de o anumita persoana (latura obiectiva).

Obiectul delictului se refera la valorile si relatiile sociale care sunt violate sau lezate printr-o actiune ilegala sau ilicita. Pentru a preveni violarea acestora si sanctionarea celor vinovati, normele dreptului penal protejeaza cele mai importante si reprezentative valori sociale recunoscute intr-o anumita societate.

Uneori, aceste valori sunt bineintelese, alteori sunt explicite; cateodata, ele apar sub forma unor clasificari operate de legiuitor (valori intelectuale, politice, economice, estetice, religioase etc.), in timp ce, in unele legislatii, ele sunt concretizate si explicitate (cum ar fi, de pilda, viata, sanatatea si demnitatea persoanei, libertatea si frumusetea, proprietatea,  familia, siguranta statului si institutiilor democratice etc.).

Ocrotind aceste valori, normele penale protejeaza de fapt, desfasurarea normala a relatiilor sociale dintr-o anumita societate, prin asigurarea si garantarea reciprotatii drepturilor si obligatiilor dintre indivizi, grupur, institutii de stat, relatii si drepturi intemeiate pe incredere, respect si cooperare. De aceea, orice delict sau crima violeaza, in ultima instanta, anumite drepturi (asteptari) apartinand fie indivizilor (ca persoane fizice), fie statului (in calitate de persoana juridica), fie institutiilor sociale (ca persoane juridice). De pilda, in cazul delictului de furt, sunt lezate si prejudiciate relatiile (valorile) sociale referitoare la patrimoniu in general, la dreptul de proprietate, in special.Tot astfel, prin delictul de abuz de incredere (contra avutului public sau particular), sunt prejudiciate relatiile sociale referitoare la increderea si cooperarea dintre indivizi si institutii care-si asuma drepturi si obligatii reciproce privind dreptul de proprietate.

Subiectul delictului este fie o persoana care comite actiunea ilicita (subiect activ), fie persoana care sufera consecintele negative ale acestei actiuni (subiect pasiv).Subiect activ al interactiunii poate fi o persoana fizica ( un individ),cat si o persoana juridica.

Legislatia noastra penala considera ca numai persoanele  fizice pot fi subiecte active, nerecunoscand, asa cum se intampla in alte legislatii, calitatea de subiect activ  si persoanelor juridice care pot comite delicte in anumite imprejurari (si fata de care se adopta  anumite tipuri de sanctiuni, constand de pilda, din dizolvarea societatii sau bancii frauduloase, confiscarea bunurilor, inchiderea localului etc.).

O persoana intruneste calitatea de subiect activ al delictului numai daca indeplineste trei conditii:

a) sa aiba o anumita varsta (care difera sensibil in diferite sisteme penale);

b) sa fie responsabila (ceea ce exclude persoanele iresponsabile sau lipsite de discernamant);

c) sa dispuna de libertatea de gandire (hotarare) si actiune.

Subiectul pasiv al delictului, care poate fi orice persoana fizica sau juridica, este acela care sufera de pe urma actiunii ilicite, avand dreptul la restituiri materiale si morale, in functie de intensitatea si gravitatea prejudiciului cauzat prin infractiune.              

Latura obiectiva – reprezinta elementul cel mai important care defineste structura unui delict, fiind constituit dintr-o serie de aspecte ce vizeaza: actiunea (inactiunea) delincventa, consecintele antisociale produse, raportul cauzal dintre actiunea ilicita si consecintele negative, precum si alti indicatori referitori la timpul si locul delictului, modalitatile de comitere, mijloacele utilizate etc.

Prin actiunea delincventa, sunt violate o serie de norme juridice cu caracter prohibitiv, care interzic savarsirea anumitor acte si fapte (a nu ucide, a nu fura, a nu insela s.a.), in timp ce prin inactiune (omisiune) sunt incalcate norme care stipuleaza in mod expres comiterea anumitor actiuni.

Consecintele si urmarile sociale ale faptei delincvente constau in producerea unor pagube si prejudicii materiale si morale diferitelor persoane, institutii si organizatii (moartea victimei, distrugerea bunului, lezarea demnitatii persoanei etc.).

Relatia cauzala dintre actiunea delincventa si consecintele sociale periculoase constituie, dupa opinia multor penalisti, aspectul cel mai important, intrucat numai pe baza stabilirii si dovedirii lui concrete instantele judiciare apreciaza existenta si gravitatea delictelor.

Raportul cauzal trebuie circumscris doar la actiunea (inactiunea) delincventa care a povocat prejudiciul si la efectele acesteia asupra relatiilor si valorilor lezate. Uneori stabilirea raportului cauzal este extrem de dificila, intrucat, in realitate, nu exista, decat in anumite situatii, o legatura directa, vizibila de la fapta la efect. Practica judiciara releva numeroase situatii in care:

            a) o singura actiune delincventa produce mai multe efecte;

b) mai multe actiuni delincvente genereaza un singur efect;

c) mai multe actiuni determina mai multe efecte.