PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Noţiune

După cum am văzut, una dintre împrejurările producătoare de efecte juridice independent de voinţa omului, este curgerea timpului. În dreptul civil, curgerea timpului poate să producă efecte contrare, în funcţie de domeniul şi circumstanţele în care se realizează:

-          ea poate produce un efect achizitiv (când duce la dobândirea de drepturi) sau 
-          un efect extinctiv (când duce la stingerea unor drepturi).

În prima ipoteză, avem de a face cu prescripţia achizitivă sau uzucapiunea, prin care posesorul unui bun imobil poate să dobândească după trecerea unui interval îndelungat de timp dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

În cea de a doua ipoteză dreptul la acţiune se poate stinge ca urmare a neexercitării lui un anumit interval de timp de către titular.

Definim prescripţia extinctivă ca fiind modalitatea de stingere a dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege.

Observăm că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune al creditorului. Trebuie însă făcută distincţia între mai multe noţiuni învecinate:

- dreptul procesual la acţiune este posibilitatea de a intenta o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti. Acesta este imprescriptibil, în sensul că, asemeni oricărui cetăţean, creditorul are posibilitatea oricând să se adreseze instanţelor judecătoreşti cu o acţiune;

- dreptul la acţiune în sens material reprezintă posibilitatea creditorului – reclamant de a obţine câştig de cauză în acţiunea introdusă. Acest drept este prescriptibil, în sensul că dacă acţiunea este introdusă după expirarea termenului de prescripţie extinctivă, ea va fi respinsă de către instanţă ca prescrisă, fără a se mai trece la judecarea ei pe fond.

Aşadar, dreptul la acţiune în sens procesual nu trebuie confundat cu dreptul la acţiune în sens material. Primul reprezintă posibilitatea reclamantului de a sesiza instanţa de judecată, într-o situaţie concretă pentru apărarea unui drept subiectiv încălcat sau contestat, în timp ce cel de al doilea reprezintă posibilitatea obţinerii hotărârii judecătoreşti în baza căreia să se poată valorifica dreptul.

Dreptul la acţiune în sens procesual este nelimitat în timp. Ceea ce se prescrie prin prescripţia extinctivă este numai dreptul la acţiune în sens material, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a valorifica dreptul său încălcat sau contestat de către un terţ;

- dreptul subiectiv reprezintă prerogativa titularului de a pretinde subiectului pasiv să aibă o anumită conduită. Ca şi dreptul procesual, nici acest drept nu se stinge, ci subzistă expirării termenului de prescripţie extinctivă. Ca urmare, după cum am văzut atunci când ne-am ocupat de clasificarea obligaţiilor în obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte (naturale), dacă debitorul îşi execută totuşi, de bună voie, obligaţia, plata este considerată valabilă. Dreptul subiectiv nu a încetat, doar că şi-a pierdut latura sancţionatorie, adică posibilitatea titularului său de a-l constrânge pe debitor să execute.

Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de alte instituţii care, de asemenea, presupun curgerea unui anumit interval de timp:

Prescripţia achizitivă

Într-adevăr, deşi ambele reprezintă sancţiuni de drept civil, efectul pe care îl produc este opus: prescripţia achizitivă (uzucapiunea) conduce la dobândirea unui drept, în timp ce prescripţia extinctivă conduce la pierderea unui drept;

Decăderea

Decăderea reprezintă acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Observăm că prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune, în timp ce decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv;

Termenul extinctiv

Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic, a cărei împlinire conduce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative, spre deosebire de prescripţia extinctivă care este reglementată prin lege şi are ca efect doar stingerea dreptului material la acţiune.

2. Justificare

Ne putem pune întrebarea: pentru ce legiuitorul a optat pentru a limita în timp dreptul creditorului de a-l constrânge (prin intermediul instanţelor judecătoreşti) pe debitor să-şi execute obligaţia?

Reglementarea prescripţiei extinctive are mai multe justificări:

mai întâi prescripţia extinctivă reprezintă o prezumţie a îndeplinirii obligaţiei de către debitor. Dacă creditorul nu a introdus acţiunea împotriva debitorului său până la capătul termenului de prescripţie extinctivă, cel mai probabil motiv pentru care nu a făcut-o este acela că debitorul şi-a îndeplinit deja obligaţia.

Prescripţia extinctivă dispensează debitorul care şi-a îndeplinit obligaţia de sarcina de a păstra la nesfârşit chitanţa liberatorie, adică dovada îndeplinirii obligaţiei. Ar fi, practic, imposibil să păstrăm proba scrisă a îndeplinirii de către noi (şi de către toţi cei pe care i-am moştenit) a tuturor obligaţiilor contractuale, sub pericolul de a fi acţionaţi în instanţă de către creditori (sau de către urmaşii creditorilor)! Prescripţia extinctivă este cea care pune punct acestei obligaţii, limitând în timp sarcina păstrării chitanţelor;

prescripţia extinctivă reprezintă şi o sancţiune îndreptată împotriva creditorului neglijent, care nu se preocupă de exerciţiul drepturilor sale. Pentru asigurarea securităţii circuitului civil, a certitudinii raporturilor juridice, neexercitarea înlăuntrul unui interval de timp a dreptului la acţiune este sancţionată de lege prin pierderea acestui drept.

În circuitul civil, creditorul din cadrul unui raport juridic este (sau poate deveni) debitor în alt raport juridic. A nu-şi valorifica creanţele poate fi prejudiciabil pentru propriii lui creditori, astfel încât acţionarea rapidă, în instanţă, a rău-platnicilor este în interesul tuturor subiectelor de drept, al tuturor participanţilor la circuitul civil.

3. Reglementare

În prezent, prescripţia extinctivă cunoaşte în dreptul nostru o reglementare generală, cuprinsă în Codul civil şi în Decretul nr. 167/1958, precum şi numeroase reglementări speciale, derogatorii. Ne aflăm, prin aceasta, în perimetrul aplicării principiului de interpretare “legea specială derogă de la legea generală”, în sensul că, dacă pentru introducerea unei anumite acţiuni se prevede un termen special de prescripţie, atunci acest termen trebuie aplicat, nu cel prevăzut în reglementarea generală.

Deşi se are în vedere modificarea actelor normative care guvernează prescripţia extinctivă, principiile funcţionării acesteia şi mecanismele ei nu se vor schimba, astfel încât însuşirea lor va fi utilă, indiferent de eventualele modificări legislative. În sfârşit, trebuie arătat că în dreptul românesc, ca şi, în general, în dreptul Europei continentale, prescripţia extinctivă este reglementată şi analizată ca instituţie de drept substanţial (material), spre deosebire de dreptul anglo-saxon, unde prescripţia este considerată o chestiune pur procedurală.

4. Efecte

Efectul principal al prescripţiei extinctive îl constituie stingerea dreptului material la acţiune. Alături de acesta, trebuie semnalate alte două efecte, cu caracter subsidiar:

- o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. 
- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune se raportează la fiecare astfel de prestaţie, indiferent de izvorul obligaţiei.