1. Serviciile
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de
urgenţă se organizează în subordinea consiliilor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Serviciile
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă au ca scopuri principale: apărarea vieţii, bunurilor şi mediului împotriva
incendiilor şi dezastrelor, precum şi realizarea
măsurilor de protecţie civilă.
Aceste
servicii publice comunitare fac parte din forţele de protecţie ale sistemului
de securitate naţională.
Serviciile
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă sunt profesioniste şi
voluntare.
A. Serviciile
publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea consiliilor
judeţene prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate
ale inspectoratelor de protecţie civilă, a grupurilor şi brigăzilor de pompieri
militari.
Serviciile
publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea Consiliului
General al Municipiului Bucureşti şi a consiliilor locale ale sectoarelor
acestuia, prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate
ale inspectoratelor de protecţie civilă şi Brigăzii de Pompieri a Municipiului
Bucureşti şi sectoarelor acestuia.
Serviciile
publice comunitare profesioniste funcţionează ca instituţii publice cu
personalitate juridică.
B. Serviciile
publice comunitare voluntare se organizează în subordinea consiliilor
locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a
formaţiunilor de protecţie civilă din subordinea acestora.
Activitatea
serviciului
public comunitar pentru situaţii de urgenţă este coordonată de către
preşedintele consiliului judeţean şi de către primarul general al municipiului
Bucureşti, respectiv de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi ai
sectoarelor capitalei.
Pentru
buna funcţionare a acestor servicii a fost înfiinţat Inspectoratul General
pentru Situaţii de Urgenţă care este un organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, demilitarizat, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Inspectoratul
s-a înfiinţat prin preluarea de la Ministerul Administraţiei şi Internelor a
structurii unificate, realizată prin reorganizarea Comandamentului Protecţiei
Civile şi a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari.
Inspectoratul
asigură, la nivel naţional, punerea în aplicare, într-o concepţie unitară, a
legislaţiei în vigoare în domeniile date în competenţă prin lege, precum şi
coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare.
Personalul
serviciilor
publice comunitare profesioniste, al Inspectoratului, al unităţilor şi
instituţiilor subordonate acestuia se compune din:
a) ofiţeri, maiştri
şi subofiţeri de protecţie civilă, pompieri şi specialişti;
b) funcţionari
publici calificaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice;
c) personal
contractual operativ de execuţie, atestat în meseriile de protecţie civilă,
pompieri şi alte specializări;
d) personal
contractual auxiliar.
Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) a fost înfiinţat
în 15 decembrie 2004, conform H.G.R. 1490 din anul 2004, modificată şi completată
de H.G.R. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecţiei Civile şi
Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari ca unitate subordonată
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
La
nivel naţional IGSU coordonează toate organizaţiile implicate
în managementul situaţiilor de urgenţă, în concordanţă cu reglementările
internaţionale.
Situaţii de urgenţă
gestionate de I.G.S.U.:
·
Incendii;
·
Accidente nucleare şi/sau
urgenţe radiologice;
·
Inundaţii;
·
Accidente chimice cu implicaţii
în afara amplasamentului;
·
Avarierea gravă a sistemelor de
gospodărie comunală;
·
Explozii necontrolate ale
muniţiei rămase din timpul conflictelor militare;
·
Poluări marine în zona
costieră;
·
Căderi de obiecte din
atmosferă şi din cosmos.
Având
în vedere existenţa, în domeniul managementului prevenirii şi gestionării
situaţiilor de urgenţă, a unui sistem instituţional parţial închegat, cu
funcţionare temporară şi care se activează abia la momentul producerii
situaţiilor de urgenţă şi pentru a asigura instituirea în cel mai scurt timp a
unui cadru legal modern şi a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite
să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii
populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale
importante pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, care să permită
restabilirea rapidă a stării de normalitate, Guvernul României a adoptat
Ordonanţa de Urgenţă (nr. 21/ 15.04.2004) prin care a fost înfiinţat Sistemul
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, pentru asigurarea
resurselor şi coordonarea acţiunilor în situaţii de urgenţă.
Sistemul Naţional
de Management al Situaţiilor de Urgenţă, se înfiinţează, se organizează
şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă,
asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă
natură necesare restabilirii stării de normalitate. Sistemul Naţional este
organizat de autorităţile administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de
organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă,
constituite pe niveluri sau domenii de competenţă, care dispune de
infrastructura şi de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor
prevăzute în ordonanţa de urgenţă menţionată.
Principiile
managementului situaţiilor de urgenţă sunt:
·
previziunea
şi prevenirea;
·
prioritatea
protecţiei şi salvării vieţii oamenilor;
·
respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
·
asumarea
responsabilităţii gestionării situaţiilor de urgenţă de către autorităţile
administraţiei publice;
·
cooperarea
la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii
similare;
·
transparenţa
activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, astfel
încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;
·
continuitatea
şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la nivelul
autorităţilor administraţiei publice locale până la nivelul autorităţilor
administraţiei publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea
acestora;
·
operativitatea,
conlucrarea activă şi subordonarea ierarhică a componentelor Sistemului Naţional.
Pe
durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii
de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri
pentru:
·
avertizarea
populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol;
·
declararea
stării de alertă în cazul iminentei ameninţării sau producerii situaţiei de
urgenţă;
·
punerea
în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de
risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată;
·
intervenţia
operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie,
pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative;
·
acordarea
de ajutoare de urgenţă;
·
instituirea
regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia
României, republicată;
·
solicitarea
sau acordarea de asistenţă internaţională;
·
acordarea
de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice;
·
alte
măsuri prevăzute de lege.
Autorităţile
şi organismele din componenţa Sistemului Naţional cooperează, în exercitarea
atribuţiilor specifice, atât între ele, cât şi cu alte instituţii şi organisme
din afara acestuia, din ţară sau din străinătate, guvernamentale sau
neguvernamentale.
Sistemul Naţional
are în compunere:
·
comitete
pentru situaţii de urgenţă;
·
Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă;
·
servicii
publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă;
·
centre
operative pentru situaţii de urgenţă;
·
comandantul
acţiunii.
2.
Imaginea publică
Imaginea publică este o descriere atât a modului în care instituţia publică este percepută
de către clienţi, cât şi a modului în care reprezentanţii managementului public
doresc să fie percepută aceasta prin produsele şi serviciile publice realizate
şi furnizate clienţilor.
Pentru managerii
publici,
imaginea publică este importantă din cel puţin două motive. Primul este acela
că odată definită reprezintă o ţintă, un obiectiv de realizat de către
managementul public. Al doilea motiv este că imaginea publică reflectă gradul de recunoaştere din punct de vedere
cantitativ şi calitativ de către
client a produselor şi serviciilor publice realizate şi furnizate, oferind astfel primele semnale asupra
direcţiei în care ar trebui iniţiate schimbări de către managementul public.
Pentru clienţi, imaginea
publică a instituţiei reprezintă o descriere a impactului pe care aceasta, prin
produsele şi serviciile realizate şi furnizate, îl are asupra lor. Şi pentru
clienţi este important, cel puţin din două puncte de vedere, să cunoască
imaginea publică a instituţiei aşa cum aceasta a fost definită de managementul
public, pe de o parte, pentru a putea şti cum doresc reprezentanţii conducerii
să fie percepută instituţia ca furnizor de servicii în relaţia cu clientul pe
piaţa serviciilor publice, şi pe de altă parte, pentru a-şi putea identifica
mai bine rolul şi aşteptările proprii în relaţia furnizor-beneficiar de
servicii publice, care de altfel influenţează semnificativ imaginea publică a
instituţiei.
Pentru
a îmbunătăţi imaginea instituţiei publice reprezentanţii managementului public
iniţiază o serie de acţiuni cu caracter general şi specific: iniţierea de
cercetări de marketing social, desfăşurarea de sondaje de opinie, organizarea
de campanii de publicitate, iniţierea de programe şi pachete speciale de
programe sociale şi instituţionale.
În
prezent, servirea clientului este punctul decisiv de plecare pentru cele mai
multe organizaţii, fie ele din mediul public sau din cel privat, dar a devenit
vital pentru strategia sistemului bancar românesc, pe măsura intensificării
competiţiei şi dezvoltării mai multor servicii.
"Grija
faţă de client", înseamnă asigurarea unui serviciu de calitate, în orice
moment, pentru clienţii care îl solicit. Ar fi imposibil de specificat nevoile
şi dorinţele precise ale fiecărei persoane sau de a strânge informaţii despre
toţi factorii care influenţează comportamentul individului. Între cauzele care
decid modul de comportare, nevoile, trebuinţele alcătuiesc numai fundalul,
materialul de bază organizat de o serie de factori psihici, economici şi
sociali. Venitul real limitează cheltuielile,înzestrarea materială, obiceiuri
de viaţă şi consum, dorinţele vechi şi noi şi alte determinante subiective.
Cunoaşterea
imaginii pe care o au cumpărătorii despre un produs sau serviciu prezintă o
mare importanţă, deoarece imaginile au funcţia de element formativ de opinii şi
atitudini, influenţând aprecierile consumatorilor şi prin aceasta manifestarile
lor de cumpărători.
Imaginea
reprezintă ansamblul reflectărilor de natură materială sau imaterială, cu
conţinut raţional sau emoţional, ale unor obiecte sau fenomene, produse sau
servicii, mărci sau întreprinderi, formate de-a lungul timpului în conştiinţa
unu individ (fie el consumator sau nonconsumator al produsului client sau nu al
organizaţiei, salariat sau manager al unei instituţii sau al concurenţilor ei,
reprezentant al statului sau al mediilor de informare în masă).
Organizaţiile
trebuie să acorde o foarte mare importanţă constituirii şi menţinerii unei
imagini favorabile pentru ele şi serviciile prestate, produsele comercializate,
aceasta fiind o modalitate sigură a sporirii veniturilor.
Dezvoltarea
imaginii instituţionale poate avea obiective foarte diferite şi poate fi
adresată unui segment de public foarte diferit. Astfel, organizaţia poate
urmări realizarea unui climat de muncă dinamic adresându-se în acest caz
salariaţilor săi sau vizează atragerea unor noi segmente ale pieţei în cadrul
clientelei sale, caz în care comunicaţiile vor fi îndreptate spre ţinte
diferite .
Referitor
la conceptul de imagine, putem identifica mai multe modalităţi de abordare a
acesteia.
Astefl,
putem vorbi despre imaginea dorită,
ideală, aceasta fiind imaginea pe care o firmă urmăreşte să o creeze despre
sine şi serviciile, produsele sale. Este clar că această imagine nu poate fi
decât pozitivă. Dacă între imaginea dorită şi cea percepută apar distorsiuni,
motivul este acela că imaginea comunicată, mai bine spus modul în care imaginea
dorită a fost concretizată în mesaje transmise publicului nu a fost cel mai
potrivit sau mijloacele la care s-a apelat nu şi-au atins ţinta.
Imaginea reală,
percepută de către public, şi care corespunde, reprezentărilor acestuia
despre întreprindere, este în fapt ceea ce contează în decizia de cumpărare.
Deşi distorsiunile sunt inevitabile de la o categorie de imagine la alta,
pentru a le reduce pe cât posibil, firma trebuie să îşi conceapă o politică de
comunicaţii bine fundamentată şi care să fie testată înainte de lansare. Alt
aspect demn de menţionat este lipsa de comunicaţie, pe care publicul o poate
percepe ca o comunicaţie negativă.
În
plus, fiecare firmă are, prin conducerea sau angajaţii săi, o imagine presupusă - modul în care
aceştia percep imaginea existentă în exterior referitoare la servicii sau
întreprinderea însăşi.
Modalităţile
de promovare a imaginii unei instituţii au evoluat continuu, atât la nivel
central, cât şi la nivel teritorial, de la reclama clasică în mass-media
(presă, radio, TV), publicitate în unităţile băncii sau anumite locuri publice
(prin pliante, postere, cataloage etc), campanii publicitare şi de vânzări până
la realizarea site-ului de prezentare a instituţiei şi participarea anuală la
manifestări cu caracter expoziţional. De remarcat că la realizarea materialelor publicitare pentru
mass-media, publicaţii interne şi externe, mijloace out-door, bannere, afişe,
reclame luminoase, panouri, spoturi publicitare audio şi video, s-a urmărit
unitatea de concepţie şi mesaj prin utilizarea elementelor distinctive de imagine (uniformă, siglă, slogan). Un loc aparte în cadrul acţiunilor de promovare îl are dezvoltarea relaţiilor publice: realizarea de
articole, acordarea de interviuri, participarea la emisiuni radio-TV,
organizarea de conferinţe de presă sau întâlniri cu “clienţii” , crearea unui
departament de relaţii cu publicul sau a
unui birou de informaţii în fiecare instituţie, apelarea la un purtător de
cuvânt sau manager public care să promoveze imaginea instituţiei într-un mod
profesionist.
Conducătorul
unei instituţii este privit din două puncte de vedere:
-
Aspectul
structural, adică intre membri si ceilalţi conducători care s-au implicat în
actul de conducere.
-
Aspectul
funcţional în care este bine definit
rolul fiecărui conducător.
Orice
conducător trebuie să câştige încrederea
oamenilor şi chiar suportul lor.
În conducere, pentru o bună desfăşurare a activităţilor nu
trebuie să se depăşească 5-10% din totalul personalului, un aparat mai
mare de conducere devine disfuncţional
datorită suprapunerii, în această
situaţie se realizează un sentiment de presiune birocratică
ce poate afecta climatul psiho-social, relaţiile
inter-personale, chiar un sentiment de insecuritate.
Conducătorul
poate fi: înnăscut, format (a urmat cursuri de formare ca lider), latent
(urmează să fie lider), limitat (a stat în preajma unui lider).
Există
mai multe tehnici (mijloace) de promovare a imaginii conducătorului unei
instituţii: presa, radioul, televiziunea, publicitatea externă, publicitatea gratuită, cataloagele,
pliantele, prospectele.
Presa poate fi
cotidiană sau periodică. Presa cotidiană
prezintă următoarele avantaje:
flexibilitate (anunţurile diferă de la o zonă la alta), prestigiul ziarului,
aria vastă de difuzare, posibilitate mare de divizare a mesajului şi
dezavantajele: durată de viaţă scurtă, prezentare mediocră a anunţului
publicitar. Presa periodică
(revistele) prezintă avantajele:
selectivitatea socio-profesională ridicată, receptivitatea destinatarilor,
actualitatea mesajului este de durată mai mare şi dezavantajele: flexibilitate
scăzută, perioadă mare de timp necesară pentru difuzarea mesajului.
Anunţul
publicitar
cuprinde o ilustraţie, un text şi un slogan şi depinde sub aspectul eficienţei
de câţiva factori şi anume: mărimea anunţului, amplasarea anunţului în pagină,
ziar sau revistă, frecvenţa de apariţie.
Radioul reprezintă un
mediu publicitar care se adresează rapid şi cu regularitate unei mari părţi din
consumatorii unui produs. Prezintă avantajele:
flexibilitate, costuri relativ scăzute, mobilitate mare şi dezavantajele:
mesajul pote fi doar auditiv ceea ce înseamnă o imagine parţială şi de moment
cu privire la produsul respectiv.
Televiziunea este un suport
publicitar cu cea mai mare expansiune deoarece combină sunetul, cu imaginea şi
mişcare şi oferă o informaţie cât mai completă destinatarului. Prezintă avantajele: impresia de contact direct
cu produsul respective, flexibilitate satisfăcătoare, difuzare rapidă şi
repetată şi dezavantajele: costuri ridicate, selectivitate redusă a segmentelor
de consumatori.
Aşadar, comunicarea publică reprezintă
forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor publice în vederea
satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel,
comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa
organizaţiilor din sectorul public, modul
de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor
adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor
şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi
atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând
astfel un interes general. De altfel, aceasta reprezintă fundamentul opticii de
marketing în administraţia publică.
În prezent, pe plan mondial, se
poate vedea foarte clar că domeniul specific al comunicării se structurează din ce în ce mai bine în
sectorul public.
Comunicării publice îi revine rolul
de a convinge, că prin politicile instituţionale realizate, precum şi prin
deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel
adeziunea cetăţenilor.
Cetăţeanul trebuie să fie informat
cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie
ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în considerare
dorinţele şi nevoile.
Comunicarea cu cetăţenii se realizează
prin:
expuneri, activităţi de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe
de investigare, activităţi cu caracter cultural-educativ,
participare la concursuri, publicaţii proprii (reviste, foi volante etc.),
afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre
şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de
administraţie publică. Comunicarea cu cetăţeanul este sarcina de bază a
majorităţii funcţionarilor din administraţia publică. Să comunice amical,
apropiat de cetăţean, devine posibil numai dacă este eliminat sau redus stresul
din viaţa cotidiană şi dacă cetăţeanul este considerat a fi client.
Liderii din administraţia publică
trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor publici în
facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu