Acţiunea civilă

1. Noţiune. Natura juridică si corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă si dreptul la acţiune

Noţiunea de acţiune civilă a primit diferite interpretări, in literatura de specialitate neexistand un punct de vedere comun.

Intr-o opinie se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoresti fie recunoasterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin incetarea piedicilor puse in exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare.

Intr-o altă opinie se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrangere judiciară a drepturilor civile incălcate sau a intereselor ocrotite de lege.

Intr-o altă definiţie se arată că acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de a pretinde si obţine concursul organelor judecătoresti in vederea recunosterii sau realizării unor drepturi subiective incălcate sau nerecunoscute, sau a apărării unor situaţii juridice ocrotite de lege.

In literatura juridică de specialitate, acţiunea civilă a mai fost definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care, in cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoasterea sau realizarea lui, in cazul in care este incălcat sau contestat.

Referitor la noţiunea de acţiune civilă, in doctrină s-au făcut următoarele precizări35:

- acţiunea civilă este de conceput numai in legătură cu protecţia drepturilor subiective civile si a unor interese apărate de lege, pentru care calea justiţiei este obligatorie (ex. – cererile posesorii);

- acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei;

- indiferent de dreptul care se valorifică, acţiunea este uniformă, in sensul că ea cuprinde aceleasi mijloace procesuale;

- acţiunea se individualizează, devine proces imediat ce titularul dreptului subiectiv apelează la acţiune.

Noţiunile de acţiune civilă si drept subiectiv civil sunt noţiuni independente, aparţinand unor ramuri diferite de drept, respectiv dreptul procesual civil si dreptul civil.

Dreptul subiectiv civil este o posibilitate, putere ori facultate recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică sau persoană juridică. In temeiul acestei posibilităţi subiectul activ poate avea el insusi o anumită conduită in limitele prevăzute de lege, poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, sau poate apela la concursul forţei de constrangere a statului.

Legătura dintre dreptul subiectiv civil si acţiunea civilă o constituie dreptul la acţiune ca parte integrantă a dreptului subiectiv civil in virtutea căruia titularul poate face apel, cand dreptul este incălcat, la forţa coercitivă a statului.

Acţiunea civilă fiind abstractă si generală, nu se confundă cu dreptul la acţiune.

Dreptul la acţiune se naste in momentul in care dreptul subiectiv civil este incălcat, dar pentru a pune in miscare formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară si voinţa titularului acestui drept. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile sunt: dreptul subiectiv incălcat să fie actual, interesul, capacitatea procesuală si calitatea procesuală.

In conţinutul dreptului la acţiune se includ o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a sesiza instanţa, de a administra probe, de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul pretins determină caracterul acţiunii si ii imprimă calificarea sa, astfel acţiunea va fi prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum si dreptul ce se valorifică este prescriptibil sau imprescriptibil, acţiunea va fi personală sau reală potrivit naturii dreptului ce se valorifică, acţiunea va fi mobiliară sau imobiliară in funcţie de bunul ce formează obiectul dreptului.

Potrivit art.1 Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat in termenul prevăzut de lege. Aceasta inseamnă că se stinge dreptul de a apela la forţa de constrangere a statului insă rămane valabil dreptul de a sesiza instanţa competentă.

2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar, indispensabil al oricărei acţiuni si servesc la individualizarea acesteia in raport cu altă acţiune.

2.1. Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin a unei persoane care să fie interesată in protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau incălcat.

In momentul in care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două persoane, una care pretinde (reclamantul) si una care se opune (paratul). Aceste persoane dacă indeplinesc condiţiile necesare pentru exerciţiul acţiunii civile (afirmarea unui drept actual, capacitate procesuală, calitate procesuală si interes), devin părţi in procesul civil.

Părţile au denumiri specifice in raport cu diferitele faze ale procesului civil. Astfel, in etapa judecăţii in fond părţile poartă denumirea de reclamant si parat. Partea care exercită o cale de atac poartă denumirea de apelant, recurent, revizuient sau contestator, intrucat prin activitatea sa urmăreste reformarea sau retractarea hotărarii atacate. In schimb partea căreia ii este favorabilă hotărarea atacată, intimatul, urmăreste menţinerea acesteia.

Părţile sunt persoanele intre care s-a legat iniţial raportul juridic dedus judecăţii. Părţilor iniţial legate prin acţiune li se pot adăuga si terţe persoane, prin intervenţia voluntară sau forţată.

2.2. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă,concretizandu-se in raport cu mijlocul procesual folosit.

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are intotdeauna ca obiect protecţia acestui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie chiar dacă nu se contestă un drept (ex- procedura necontencioasă – art.331 – 339 C.proc.civ. in care nu se urmăreste un drept potrivnic fată de o altă persoană).

In cazul cererii de chemare in judecată obiectul acţiunii constă in pretenţia concretă a reclamantului. Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea incălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură), sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţii de fond). Măsurile asiguratorii au ca obiect luarea unor măsuri de indisponibilizare si conservare a bunului in litigiu.

Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărarilor judecătoresti care se atacă.

Obiectul executării silite constă fie in bunurile debitorului care pot fi vandute pentru satisfacerea creanţei creditorului, fie in obligaţia debitorului de a preda bunul determinat prevăzut in titlul executoriu.

2.3. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile se inţelege scopul către care se indreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă si caracterizează voinţa sa in justiţie, scop explicat cu imprejurările si motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.

Cauza unei acţiuni este temeiul juridic al cererii (causa petendi) fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi il valorifică impotriva celeilalte părţi.

Cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formulează pretenţia.

Cauza acţiunii trebuie să indeplinească următoarele cerinţe:

- să existe – acestă condiţie de regulă, se indeplineste, fiind neconceput ca o persoană să se adreseze instanţei fără a avea vreun scop;

- să fie reală – intentarea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmăreste să-l obţină prin hotărarea judecătorească;

- să fie licită si morală – adică să nu contravină legii si regulilor de convieţuire morală si socială.

Normele de procedură civilă

            Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a pricinilor civile si punerea in executare silită a hotărarilor judecătoresti sau a altor titluri executorii.

            Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăsoară in timp si spaţiu si cu privire la anumite persoane.

            Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii:

după obiectul lor, după intinderea campului de aplicare si după caracterul conduitei pe care o prescriu.

1. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect

            Această clasificare in funcţie de obiectul de reglementare prezintă interes pentru calificarea normelor după conduita pe care o prescriu ca si pentru rezolvarea conflictelor in timp a normelor de procedură.

            După natura raporturilor pe care le reglementează, normele de procedură civilă se impart in:

            a. norme de organizare judecătorească care reglementează organizarea si funcţionarea instanţelor judecătoresti, numirea si avansarea magistraţilor, desemnarea acestora in funcţii de conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea si constituirea completelor de judecată si in legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea si recuzarea;

            b. norme de competenţă care reglementează sarcinile instanţelor judecătoresti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală), repartizarea pricinilor civile intre instanţe de grad diferit (competenţa materială) si intre instanţe de acelasi grad (competenţa teritorială);

          c. norme de procedură propriu-zise care reglementează modul de judecată a cauzelor civile si de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică in: norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă si norme de executare silită.

2. Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de aplicare

            După acest criteriu distingem intre:

            a. norme generale care se aplică in toate cazurile si in orice materie dacă legea nu prevede altfel. In materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de procedură civilă;

           b. norme speciale aplicabile numai intr-o anumită materie, expres stabilită. Aceste norme sunt de strictă interpretare si deci nu pot fi aplicate prin analogie. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de cate ori se referă la un caz ce intră in prevederile sale si se va completa cu cea generală intrucat, de regulă, norma specială derogă numai sub anumite aspecte de la norma generală.

3. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe care o prescriu

            Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor părţilor de a se indepărta de la prevederile legii, si din acest punct de vedere distingem intre:

            a. norme imperative care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de la aceasta;

          b. norme dispozitive care ingăduie părţilor să-si exercite dreptul de dispoziţie, derogand de la dispoziţiile pe care le cuprind.

            In principiu au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii, fazele si etapele pe care le parcurge procesul civil si cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil.

            Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru una din ele.

            Fiecare din aceste categorii de norme prezintă caractere specifice :

- normele imperative impunand o anumită conduită, părţile nu pot conveni, chiar cu autorizarea instanţei să se abată de la ele. in timp ce in cazul normelor dispozitive părţile se pot inţelege expres sau tacit ca in anumite limite, ale ordinii de drept, să deroge de la dispoziţiile legii;

- sancţiunea care intervine in cazul nerespectării normei procedurale este diferită după cum norma este imperativă , caz in care intervine nulitatea absolută, decăderea, perimarea sau dispozitivă, caz in care intervine nulitatea relativă;

- incălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, in timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea in favoarea căreia a fost prescrisă norma;

- incălcarea prevederilor unei norme imperative poate fi invocată in orice fază a procesului, chiar si direct in faţa instanţei de apel si de recurs in timp ce incălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată doar intr-un anumit termen si in anumite condiţii.

4. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în timp

            Art.15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Inscrierea principiului neretroactivităţii in Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică in condiţii mai bune, creste increderea cetăţenilor in sistemul de drept.

            In materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi răman valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea in vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia. Normele de procedură civilă nu retroactivează si nu supravieţuiesc ci sunt de imediată aplicare.

            Principiul aplicării imediate a legii noi, impune următoarele precizări:

- normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare. In cazul desfiinţării unor instanţe, pricinile in curs de judecată, indiferent de faza sau etapa in care se află, vor trece la instanţele nou infiinţate;

- in cazul normelor de competenţă sunt posibile mai multe soluţii (instanţa sesizată să-si păstreze competenţa pentru pricinile aflate in curs de judecată, instanţa sesizată să-si păstreze competenţa numai dacă procesul a ajuns in faza punerii de concluzii in fond, instanţa sesizată să se dezinvestească si să trimită cauza instanţei noi competente).

            Apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării in vigoare a prezentei legi si care, potrivit prezentei legi sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale. In mod asemănător, recursurile aflate pe rolul Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie la data intrării in vigoare a prezentei legi si care, potrivit prezentei legi sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel. In toate aceste cazuri, trimiterea dosarelor la instanţele devenite competente să judece se face pe cale administrativă;

- normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare, actele intocmite inainte de apariţia legii noi răman valabile, iar cele ce urmează a fi intocmite după apariţia legii noi, vor fi supuse regulilor stabilite de aceasta.

5. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

            Prin conflict de norme de procedură civilă in spaţiu se intelege situaţia in care litigiul are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia din părţi; naţionalitatea părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii in străinătate).

            Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale si se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăsoară judecata excluzand aplicarea legii altui stat.

            Executarea hotărarilor judecătoresti străine este posibilă numai după investirea lor cu formulă executorie de către tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucuresti, după verificarea condiţiilor cerute de legile internaţionale.

6. Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

            La aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are in vedere principiul egalităţii, principiu consfiinţit in art. 16 din Constituţie :”cetăţenii sunt egali în faţa legii si autorităţilor publice, fără privilegii si fără discriminări…Nimeni nu este mai presus de lege”

            Egalitatea in faţa instanţelor judecătoresti se aplică in egală măsură cetăţenilor romani si străini si persoanelor fără cetăţenie, acestia avand aceleasi drepturi ca si cetăţenii romani, cu excepţia exercitării drepturilor politice. Cetăţenii străini beneficiază in faţa instanţelor romane, in procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum si de asistenţă juridică gratuită, in aceleasi condiţii ca si cetăţenii romani sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine.