Dreptul la viata

            Dreptul la viata este inscris,  printre drepturile esentiale ale fiintei umane, in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, declaratie preluata in Constitutiile celor mai multe state (art. 3 in Constitutia Romaniei).

            Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului. In Conventia Europeana a Drepturilor Omului se dispune: "Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

a.    pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

b.    pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute;

c.    pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

            Pactul privitor la drepturile civile si politice stabileste in art. 6 pct. 1 ca "Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar."

            Potrivit Constitutiei Italiene art. 15 "Toti au dreptul la viata si la integritate fizica si morala, astfel ca, nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant.

            Pedeapsa cu moartea este abolita, cu exceptia dispozitiilor cuprinse in legile penale militare in timp de razboi."

            Unele Constitutii ale statelor nu consacra in mod expres dreptul la viata, ci numeroase alte drepturi ca obligatii corelative ale statului garantate.

            Astfel, corelativ dreptului la viata, statului ii revin obligatii esentiale ca: asigurarea conditiilor minime de existenta pentru ca cetatenii sa aiba o viata decenta; protectia mediului in care traieste omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sanatatii lui; prevenirea si combaterea infractiunilor contra vietii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.

            Ca urmare, dreptul la viata poate fi privit in doua acceptiuni: intr-o acceptiune restransa, dreptul la viata priveste viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte, cerinte si dorinti ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica. In aceasta ultima acceptiune larga, dreptul la viata este asigurat  prin intregul sistem constitutional.

            Constitutia Romaniei reglementeaza dreptul la viata in ambele sensuri. Astfel in art. 22 se prevede ca dreptul al viata este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisa. Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viata, cum sunt: dreptul la integritate fizica si psihica, libertatea individuala, dreptul la viata intima, familiala si privata, dreptul la ocrotirea sanatatii, interzicerea muncii fortate etc.

            Totodata Constitutia Romaniei reglementeaza obligatii ale Statului corelative dreptului la viata cum sunt obligatiile statutului ce decurg din  garantarea dreptului la viata, astfel:

-          prevenirea si combaterea infractiunilor si altor fapte perculoase pentru viata persoanei si viata publica (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din  culpa, genocidul etc.);

-          asigurarea masurilor de dezvoltare economica si de protectie sociala necesare unui trai decent;

-          protectia copiilor, tinerilor, a familiei si a persoanelor handicapate;

-          protectia proprietatii private si publice;

-          ocrotirea sanatatii;

-          ocrotirea vietii intime, familiale si private;

-          interzicerea pedepsei cu moartea;

-          interzicerea muncii fortate.

            Interzicerea pedepsei cu moartea de catre Constitutia Romaniei exprima tendinta dominanta in lume, prezenta in documentele juridice, politice si sociologice, de inlaturare a acestei sanctiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin naturra sa o cruzime, ce foarte rar s-a dovedit  dreapta si niciodata eficienta, sustin unii autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.

            Modul de reglementare in art. 22 pct. 3 din Constitutia Romaniei, prin care se interzice pedeapsa cu moartea nu admite nici o exceptie, cum ar fi cea pe timp de  razboi. In Constitutia Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisa, "cu exceptia cazurilor prevazute de legile militare pe timp de razboi."

            De asemenea, spre deosebire de Constitutia Romaniei, Protocolul nr. 6 al Constitutiei Europene a  Drepturilor Omului prevede in art. 2, o exceptie de la abolirea pedepsei cu moartea si anume "pedeapsa cu moartea in timp de razboi". Interzicerea pedepsei cu moartea, cu mentinerea exceptiei pe timpul razboiului se regaseste si in Constitutia Spaniei (art. 15). Este adevarat ca nimeni nu doreste razboiul, dar orice stat care se respecta este indreptatit sa ia in calcul si un astfel de risc, si sa-si creeze o legislatie rationala, legislatie care sa serveasca interesele natiunii. Un razboi poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru modificarea Constitutiei astfel incat sa prevada posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea in  caz de razboi. O astfel de exceptie socotim ca trebuie sa i se gaseasca locul si in Constitutia Romaniei din moment ce in art. 92 pct. 3 si art. 93 se vorbeste de "agresiunea armata indreptata impotriva tarii si respectiv, starea de asediu si starea de urgenta", ca ipoteze prevazute in Constitutie.

            In constitutiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisa atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi, motivandu-se ca inca nu sunt conditiile necesare pentru interzicerea acesteia.

            O problema interesanta o ridica art. 2 pct. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la care Romania a aderat in anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune intrebarea daca art. 20 pct. 3 din Constitutia Romaniei, care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care admite moartea rezultata dintr-o recurgere absolut necesara la forta: a)pentru a asigura  apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale; b)pentru a efectua o arestare legala sau pentru a  impiedica evadarea unei persosane legal detinuta; si c)pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

            Socotim ca aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constitutie, deoarece situatiile reglementate de aceasta nu are nici o legatura cu interzicerea pedepsei cu moartea. In astfel de cazuri, moartea intervine nu ca urmare a unor pedepse, ci in cazul unor actiuni legitime fara alternativa.

            Pe de alta parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constitutia Romaniei, Conventia Europeana a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al Romaniei in baza Legii nr. 30/1994. Iar conform art. 20 pct. 2 din Constitutia Romaniei daca exista neconcordanta intre pactele si tratativele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.

            Prin reglementarile din art. 2 pct. 2 din Conventia Europeana se apara de fapt drepturile si libertatile omului in conditii speciale, astfel:

            a) In Codul penal este reglementata legitima aparare, caz in care moartea cauzata agresorului, in limitele legii, nu este sanctionata. In acest sens, este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si ingust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc. Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Aceste dispozitii ale Codului penal coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, definesc cazul cand cauzarea mortii unei persoane nu se sanctioneaza daca se savarseste in conditiile cumulative:

-          ale legitimei aparari si

-          pentru apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale.

            Este de observat ca, chiar daca sunt indeplinite conditiile legitimei aparari, cauzarea mortii agresorului nu este scuzabila atunci cand autorul pune in pericol orice alta valoare din cele prevazute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu exceptia vietii, integritatii fizice si psihice a persoanei.

            In astfel de situatii viata agresorului este mai importanta decat valorile aparate si nu se admite suprimarea vietii persoanei pentru apararea unui bun mobil sau imobil.

            b) In scopul efectuarii unei arestari legale sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute atunci cand in mod absolut necesar s-a recurs la forta, moartea cauzata nu este imputabila. Aceasta prevedere a Conventiei Europene a  Drepturilor Omului trebuie coroborata cu dispozitiile Legii nr. 17/1996 care reglementeaza folsoirea uzului de arma in astfel de situatii.

            Cazurile de folosire a armamentului in astfel de conditii sunt strict prevazute de lege, numai daca este absolut necesar, daca nu exista alte alte mijloace legale, in conditiile legitimei aparari si a somatiilor prevazute de lege, daca exista un mandat legal de arestare si o stare legala de detinere.

            c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c, moartea nu este imputabila daca aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta, pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

            Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de arma se poate face pentru indeplinirea atributiilor de serviciu sau a misiunilor militare, impotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolate care incearca sa patrunda fara drept in sediile sau in perimetrele autoritatilor si institutiilor publice.

            Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, "uzul de arma in conditiile si situatiile prevazute in prezentul capitol, se face in asa fel incat sa duca la imobilizarea (nu neutralizarea) celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare pentru a evita cauzarea mortii acestora. Daca uzul de arma si-a atins scopul prevazut in aliniatul 1, se inceteaza recurgerea la un  asemenea mijloc." Din aceste ultime dispozitii rezulta ca daca agentul autoritatii publice a vizat zone vitale, ale persoanei (cap, inima etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa ne mai incadrandu-se in conditiile Legii romane nr. 17/1996 si evident a Constitutiei. Iar in cazul in care desi agentul a respectat conditiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului ca,  persoana vizata in mod imprevizibil si-a expus zonele  vitale pe directia de tragere, moartea acesteia nu ii este imputabila.

                        Din acest punct de vedere reglementarea din Legea nr.  17/1996 este mai precisa si in favoarea drepturilor omului, respectiv celui care a incalcat legea, asa cum sunt si prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice.

Administratia publica locala - Primarul şi viceprimarul.

Comunele şi oraşele au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele reşedinţă de judeţ, câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Viceprimarii nu pot fi în acelaşi timp şi consilieri.

Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îşi exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.

 Consiliul local alege din rândul membrilor săi viceprimarul, respectiv viceprimarii, cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. Durata mandatului viceprimarului este egală cu cea a mandatului consiliului local.

Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului, prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Viceprimarul exercită atribuţiile ce îi sunt delegate de către primar.

1. Incompatibilităţi. Calitatea de primar, respectiv de viceprimar, este incompatibilă cu: a) funcţiile şi calităţile cu care este incompatibilă şi calitatea de consilier, care se aplică în mod corespunzător; b) orice funcţie de conducere din cadrul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar ori din cadrul societăţilor naţionale, companiilor naţionale sau regiilor autonome; c) orice alte activităţi sau funcţii publice, cu excepţia funcţiilor didactice şi a funcţiilor din cadrul unor fundaţii ori organizaţii neguvernamentale.

2.   Rolul primarului în administraţia locală.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii.

Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie.

3. Atribuţiile primarului.

Primarul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;

b) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;

c) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii;

d) prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;

e) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;

f) exercită funcţia de ordonator principal de credite;

g) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică de îndată consiliului local cele constatate;

h) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile publice din comună sau din oraş, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre;

i) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii;

j) îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale;

k) ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;

l) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică;

m) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;

n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii;

o) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre aprobare consiliului local; asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu;

p) asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;

q) asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile legii;

r) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;

s) conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social;

ş) îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;

t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;

ţ) propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate;

u) numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;

v) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului;

x) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe;

y) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte normative, precum şi însărcinările date de consiliul local.

Atribuţiile delegate. În exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce îi revin din actele normative privitoare la recensământ, la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, la luarea măsurilor de protecţie civilă, precum şi a altor atribuţii stabilite prin lege primarul acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna sau în oraşul în care a fost ales.

În această calitate primarul poate solicita, inclusiv prin intermediul prefectului, în condiţiile legii, concursul şefilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul propriu de specialitate.

Delegarea atribuţiilor primarului.

a) delegarea obligatorie. Primarul deleagă viceprimarului sau, după caz, viceprimarilor, prin dispoziţie emisă în cel mult 30 de zile de la validare, exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit art. 68 alin. (1) lit. j) îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale; m) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate; p) asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local; r) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;, v) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului;, x) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe; şi y) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

b) delegarea facultativă. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă pot fi delegate viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari cu competenţe în acest domeniu, potrivit legii.

c) atribuţiile ce nu pot fi delegate. Atribuţiile ce revin primarului, ca reprezentant al statului, potrivit art. 69, cu excepţia celor de ofiţer de stare civilă, precum şi cele prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. a)-f), h), i), k), l) şi t) din Legea nr.215/2001 nu pot fi delegate.

4. Actele primarului. În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Prevederile art. 49 şi ale art. 50 alin. (2) din Legea nr.215/2001 se aplică în mod corespunzător (este vorba de contrasemnarea dispoziţiei de către secretar, comunicarea actului şi aducerea la cunoştinţă publică a actelor normative).

5. Mandatul primarului încetează de drept în unul dintre următoarele cazuri: a) demisie; b) incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială; d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazului când este suspendat; e) când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale; f) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privată de libertate; g) punerea sub interdicţie judecătorească; h) pierderea drepturilor electorale; i) când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă; j) deces;

În cazurile prevăzute mai sus, prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului.

În cazul prevăzut la lit. d) ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare. Instanţa de contencios administrativ este obligată se se pronunţe în termen de 30 de zile. În acest caz procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.

Data organizării alegerilor pentru funcţia de primar se stabileşte de către Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile sau după expirarea termenului de 10 zile.

Încetarea mandatului primarului prin referendum local. În conformitate cu art.73 din lege, mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în condiţiile legii.

Mandatul primarului respectiv al viceprimarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către parchet sau de instanţa de judecată, după caz, prefectului care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului sau viceprimarului.

Suspendarea durează până la încetarea situaţiei prevăzute mai sus. Dacă primarul sau viceprimarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii.

6. Vacanţa funcţiei de primar şi viceprimar. În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia atribuţiile ce îi sunt conferite prin prezenta lege vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie (art.82 alin.1). În această situaţie, consiliul local poate delega prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier care va îndeplini temporar atribuţiile viceprimarului (art.82 alin.2).

În situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul, cât şi viceprimarul, consiliul local deleagă un consilier care va îndeplini atât atribuţiile primarului, cât şi pe cele ale viceprimarului, până la încetarea suspendării.

Dacă devin vacante, în acelaşi timp, atât funcţia de primar, cât şi cea de viceprimar, consiliul local alege un nou viceprimar, prevederile alin. (1) şi (2) aplicându-se până la alegerea unui nou primar.

Puterea executiva in Romania - Guvernul

           1. Rolul şi funcţiile Guvernului

Guvernul este definit în Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ca autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Numirea Guvernului se face de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii:

a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;

e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

2. Componenţa Guvernului

În conformitate cu art.2 al Legii nr.90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii: a) au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, b) se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, c) nu au suferit condamnări penale şi d) nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1) din lege.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Art.4 din lege prevede incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului:
a) exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator; b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial; c) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri de valoare; d) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale; e) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

3. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului. Funcţia de membru al Guvernului încetează, în conformitate cu art.5 al legii, în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului şi a demiterii.

În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.

Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. Prevederile privind interimatul funcţiei de prim ministru al Guvernului se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. În acest caz, înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniţia procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului.

Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.

4. Atribuţiile Guvernului.

În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;

b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;

c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;

d) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;

f) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate;

g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;

j) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în structurile europene şi internaţionale;

k) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;

l) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

m) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;

n) acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la cetăţenia română, în aceleaşi condiţii;

o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;

r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

Pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. În scopul elaborării, integrării, corelării şi monitorizării de politici Guvernul poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale. Modul de organizare şi funcţionare a acestor structuri şi a serviciilor acestora se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în limita bugetului aprobat.

5. Primul-ministru.

Primul-ministru îndeplineşte următoarele atribuţii, cuprinse în art. 13-19 din Legea nr. 90/2001:

·         conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

·          reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.

·         exercită toate atribuţiile care derivă din calitatea de vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

·          numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului,
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcţii;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

·          prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori. Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

·          contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

·          în scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.

·         primul-ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, în condiţiile legii.

6. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din: a) corpul de consilieri ai primului-ministru; b) corpul de control al primului-ministru; c) aparatul tehnic al corpului de consilieri; d) cabinetul primului-ministru; e) cancelaria primului-ministru; f) compartimentul cu probleme speciale; g) compartimentul documente secrete; h) compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.

Activitatea corpului de consilieri şi a aparatului tehnic al acestuia este coordonată de unul dintre consilieri, desemnat prin decizie a primului-ministru.

Atribuţiile aparatului de lucru al primului-ministru se stabilesc prin decizie a acestuia.

Personalului din aparatul de lucru al primului ministru nu i se aplică prevederile legii privind statutul funcţionarului public.

Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru. Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

 Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare sau trecute în subordine organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu excepţia ministerel

Guvernul aprobă proiectul bugetului propriu, care se include în bugetul de stat. Ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului sau, după caz, secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de credite.

 Secretariatul general al Guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate al guvernării.

 Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără unităţi în subordine, subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului. Departamentul este condus de un demnitar.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual. Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

7. Funcţionarea Guvernului şi actele acestuia.

 Şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

 Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

 În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.  La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru. Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia, precum şi a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei, certificată de secretarul general al Guvernului.

 În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

 În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege.

Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru. Prevederile referitoare la cvorum şi majoritate sunt aplicabile şi în cazul documentelor şi al altor măsuri dezbătute în Guvern.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.

Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome.

Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. În această calitate prefectul răspunde de aplicarea politicii Guvernului în unităţile administrativ-teritoriale, având obligaţia de a asigura executarea actelor Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.

 Guvernul organizează, prin Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi prin Regia Autonomă "Locato", administrarea bunurilor proprietate publică şi privată a statului, destinate unor acţiuni de reprezentare şi protocol ale Camerei Deputaţilor, Senatului, Preşedintelui României şi Guvernului.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA PERSOANEI

     Obiectul juridic generic  îl formează relaţiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertate, demnitate). Omul rămâne în societatea românească valoarea socială cea mai importantă.

     Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esenţiale enumerate mai sus şi sunt în general drepturi personale nepatrimoniale.

     Obiectul material. Toate infracţiunile din acest titlu au obiect material, acesta fiind corpul victimei, cu condiţia să fie în viaţă în momentul săvârşiri faptei.

     Subiectul activ poate fi orice persoană care răspunde penal cu excepţia unor infracţiuni sau agravante de infracţiuni, pentru care se cere ca subiectul activ să fie circumstanţiat (calificat). De exemplu, subiectul activ la infracţiunea de pruncucidere nu poate fi decât mama noului-născut aflată în stare de tulburare pricinuită de naştere.

     Subiectul pasiv este orice persoană fizică aflată în viaţă, indiferent de starea de sănătate sau structura bioantropologică.

     Latura obiectivă.

     Elementul material al laturii obiective se realizează, de regulă, printr-o acţiune, cum ar fi  ucidere, lovire, ameninţare,act sexual, atingerea onoarei sau printr-o inacţiune, în cazul în care autorul nu acordă victimei îngrijirile necesare.  

     Urmarea imediată este explicită în textul de lege şi constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea, integritatea corporală, viaţa persoanei, etc. Mijloacele de realizare a urmării socialmente periculoase sunt irelevante pentru existenţa infracţiuni.

     Legătura de cauzalitate. Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între fapta autorului şi urmarea socialmente periculoasă pentru corecta încadrare a faptei şi individualizarea pedepsei.

     Latura subiectivă.  Vinovăţia poate lua forma intenţiei, directe sau indirecte, (în cazul omorului), praeterintenţiei (la lovituri cauzatoare de moarte) sau culpei (în cazul ucideri din culpă).

        Scopul şi mobilul. Nu sunt relevante pentru existenţa faptei dar pot conta la corecta încadrare a faptei şi individualizarea pedepsei.

         Forme, modalităţi, sancţiuni:

Infracţiunile contra persoanei pot fi incriminate sub toate formele (acte pregătitoare, tentativă, infracţiune consumată).

Modalităţilor normative, expres prevăzute în lege,care pot fi agravante sau atenuante, le corespund variate modalităţi faptice.

Sancţiunile prevăzute de lege sunt pe măsura pericolului social, fiind posibilă aplicarea întregii game de pedepse prevăzute de legislaţia penală, inclusiv a pedepsei detenţiunii pe viaţă.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

      Doctrina defineşte infracţiunea contra-siguranţei statului ca fiind fapta prevăzută de codul penal sau legi speciale săvârşite cu vinovăţie şi care sunt de natură să aducă atingere siguranţei naţionale interioare şi exterioare şi prin aceasta fiinţei statului, atributelor sale fundamentale, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.

       Obiectul juridic generic al infracţiunilor al infracţiunilor contra siguranţei naţionale îl reprezintă relaţiile sociale  care se nasc şi evoluează în jurul şi în strânsă legătură cu siguranţa naţională ca valoare socială apărată prin mijloace de drept penal.

      Conceptul de siguranţă naţională este definit prin Legea 51/ 1991,   Legea siguranţei naţionale care prevede următoarele: „prin siguranţa naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran unitar, independent şi indivizibil menţineri ordini de drept precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale a cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice”

      Obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului este complex, în sensul că, uneori, pe lângă siguranţa naţională, infracţiunea contra-siguranţei statului mai pot avea ca obiect integritatea corporală sau sănătatea unei persoane care are o funcţie deosebită în stat, sănătatea unor grupuri de persoane, proprietate publică sau economia naţională.

      Obiectul material al infracţiuni există doar la unele dintre faptele incriminate, de regulă, infracţiunile contra siguranţei statului neavând obiect material. Este cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, situaţie în care suportul material pe care erau înscrise secretele transmise constituie obiect material al infracţiunii, precum şi în cazul atentatului care pune în pericol siguranţa naţională, obiect material fiind corpul persoanei cu funcţie deosebită în stat.

      Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal. Pentru unele infracţiuni contra siguranţei statului, legea cere în mod expres o anumită calificare a subiectului activ, cum ar fi de exemplu, trădarea prin transmitere de secrete, care nu poate fi săvârşită decât de un cetăţean român sau persoană fără cetăţenie, cu domiciliul în România, şi spionajul, la care nu poate fi autor decât un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, cu domiciliul în străinătate. Mai mult decât atât, unele fapte contra siguranţei statului, prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 51/1991, cer în mod expres ca autorul să fie funcţionar cu atribuţiuni operative în sistemul siguranţei statului.

      Subiect pasiv este statul român ca titular al dreptului şi obligaţiei de a apăra siguranţa naţională, fiinţa statului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea sa.  În unele situaţii, poate apărea ca subiect pasiv secundar economia naţională, o persoană cu funcţie deosebită în stat etc.

      Latura obiectivă.

      Elementul material al laturii obiective se realizează de regulă printr-o acţiune fiind singulară situaţia în care se realizează prin inacţiune în cazul nedenunţării. În concret elementul material se realizează prin una din următoarele acţiunii:

Ø    planuri şi acţiuni care vizează ştirbirea suveranităţi, unităţi sau independenţei ţării;

Ø    acţiuni care au ca urmare provocarea războiului;

Ø    trădarea prin ajutarea inamicului;

Ø    acţiuni armate sau alte acţiuni care urmăresc în mod evident slăbirea puteri în stat;

Ø    spionajul, transmiterea secretelor, procurarea ori deţinerea ilegală de documente secrete şi divulgarea conţinutului lor;

Ø    subminarea, sabotajul ori alte acţiuni care urmăresc înlăturarea în forţă a instituţiilor democratice ale statului, acte de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a unor bunuri, instalaţii, utilaje dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa statului;

Ø    acţiuni care atentează la viaţa, sănătatea, integritatea corporală a persoanelor cu funcţii deosebite în stat sau a reprezentanţilor unor puteri străine;

Ø    iniţierea, organizarea, săvârşirea ori sprijinirea unor acţiuni totalitariste sau extremiste;

Ø    actele teroriste, atentatele, sustragerea de armament, explozibili, substanţe radioactive, toxice sau biologice, producerea, deţinerea , înstrăinarea, transportul sau folosirea acestora;

Ø    iniţierea sau constituirea unor organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora;

De la prevederile legii sunt excluse organizaţiile care apără cauze legitime, exprimarea liberă a opiniei politice şi manifestările de protest sau dezacord ideologic, politic, religios.

Cerinţe esenţiale. Pentru existenţa unor infracţiuni legiuitorul impune anumite condiţii cum ar fi infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului, care se poate săvârşi numai în timp de război.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru siguranţa naţională, pentru fiinţa statului, pentru atributele sale fundamentale: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului. Pentru existenţa infracţiunii legiuitorul nu cere să se producă pericolul fiind suficientă starea de pericol creată prin infracţiune.

Legătura de cauzalitate. Pentru  existenţa infracţiunilor din acest titlu, legiuitorul cere să fie stabilită legătura de cauzalitate între fapta autorului şi urmările socialmente periculoase .

Latura subiectivă:

·  Forma de vinovăţie în cazul infracţiunilor din titlul I al Codului Penal – parte specială este de regulă, intenţia directă sau indirectă. Pe cale de excepţie de la regula enunţată, în cazul infracţiunilor de nedenunţare sau infracţiunilor contra reprezentanţilor unui stat străin, forma de vinovăţie poate fi şi culpa.

· Mobilul şi scopul. La infracţiunile contra-siguranţei statului stabilirea mobilului şi scopului sunt deosebit de importante atât pentru existenţa infracţiunii cât şi pentru încadrarea corectă a faptei. Acolo unde scopul nu rezultă explicit din textul de lege este necesar să fie stabilit de instanţa de judecată în vederea individualizării pedepsei. Mobilul în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra siguranţei statului poate fi ura, răzbunarea, avariţia, parvenirea etc.;

      Forme, modalităţi, sancţiuni

      Infracţiunile contra-siguranţei statului pot cunoaşte toate formele începând cu acte pregătitoare asimilate uneori cu cele de execuţie, poate fi tentativă, infracţiunea consumată sau epuizată.

   Modalităţile normative de o remarcabilă diversitate rezultă din textele care incriminează faptele infracţionale iar modalităţile faptice cunosc o mare varietate.

      Sancţiunile sunt deosebit de aspre fiind în general prevăzute şi pedepse complementare (expulzarea).

      În vederea preveniri unor asemenea fapte, legiuitorul a prevăzut şi cazuri de nepedepsire.

      Gama infracţiunilor contra siguranţei statului prevăzute şi pedepsite de Codul penal este completată de prevederile Legii nr. 51/1991 care incriminează ca infracţiuni trei categorii de fapte şi anume :

Ø    organizarea de activităţi informative care periclitează siguranţa statului, faptă care poate fi săvârşită de orice persoană care răspunde penal;

Ø    abuzul în serviciu de natură să pericliteze siguranţa statului, poate fi săvârşită doar de funcţionari publici cu atribuţiuni operative în cadrul S.R.I; S.I.E.; S.P.P.

Ø    divulgarea de informaţii confidenţiale care periclitează siguranţa statului, subiect active putând fi doar funcţionari cu atribuţiuni operative în sistemele de apărare a siguranţei naţionale.