Forme de negociere

            Există o tipologie variată de negocieri, tipologie determinată de o multitudine de factori. Sunt consideraţi ca fiind cei mai importanţi domeniul social-economic în care se circumscrie procesul de negociere, obiectivele care se au în vedere, scopul negocierii, nivelul de desfăşurare a acesteia, numărul participanţilor, modul, respectiv etapa de desfăşurare a negocierilor etc.

Ţinând cont domeniile în care se realizează procesul de negociere Liliana Gherman ne oferă următoarea clasificare: diplomatice, economice, sociale, culturale.

Fiecăreia îi corespund modalităţi specifice de abordare a tratativelor, iar finalizarea se concentrează în instrumente diferite.

În ceea ce priveşte negocierile economice, distingem diferite trepte de abordare: negocieri mondiale care sunt angajate în diferite organisme din Sistemul Naţiunilor Unite sau cu alte organizaţii cu vocaţie mondială; negocieri regionale care s-au dezvoltat în ultimele decenii în organizaţii şi uniuni regionale ca de pildă Comunitatea Economică Europeană care a devenit în ultimul timp o veritabilă Uniune Europeană ş.a.; negocieri macroeconomice la nivel de guvern sau ministere economice; negocieri microeconomice care se angajează între întreprinderi de diferite grade.

Negocierile microeconomice se particularizează la rândul după câteva criterii:

a)     după obiectul negocierii distingem:

Ø  negocieri comerciale care au ca obiect exportul, reexportul, în general vorbind, negoţul cu mărfuri şi servicii;

Ø  negocierea de cooperare industrială şi tehnico-ştiinţifică;

Ø  negocieri financiar monetare.

b)   luând drept criteriu tehnicile afacerilor economice internaţionale, negocierile se particularizează în funcţie de specificul acestora: contrapartidă, leasing, lohn, reexport, licitaţii etc.

Problema particularizării negocierilor în funcţie de specificul unor asemenea tehnici prin care se pot realiza afacerile economice internaţionale aproape neabordată în literatura românească de specialitate are semnificaţia cu totul deosebită pentru pregătirea negociatorilor, pentru realizarea unui management performant în tratativele economice internaţionale. Particularizarea negocierilor în funcţie de specificul tehnicii de comerţ exterior vizează strategia şi documentaţia de pregătire a negocierilor, mijloacele de comunicare în cadrul tratativelor, conţinutul contractelor rod al acestor tratative, tehnici de plăţi internaţionale, politicile comerciale ale statelor din care fac parte întreprinderile angajate în negociere etc.

Clasificări.

Dacă se are în vedere domeniul economic, cele mai multe şi importante negocieri sunt cele comerciale, iar în cadrul acestora, negocierile privitoare la afacerile economice internaţionale. Astfel de negocieri, materializate sub forma acordurilor, convenţiilor sau a contractelor internaţionale, au în vedere preţul, modalităţile de plată, cantitatea şi calitatea mărfurilor, termenele şi condiţiile de livrare şi alte asemenea elemente.

În noile condiţii social-economice, o mare amploare au negocierile comerciale interne , negocieri referitoare la contracte de livrări de mărfuri, de locaţie şi închirieri, comision, de transport sau de depozit etc.

În domeniul politic, în viaţa internaţională, negocierile sunt la ordinea zilei. Se au în vedere atât negocierile diplomatice, desfăşurate în vederea perfectării şi încheierea unor acorduri sau înţelegeri, inclusiv reglementarea unor diferende dintre state, cât şi negocierile politice interne, purtate între forţe politice, vizând obiective diferite.

Dacă se referă la domeniul diplomaţiei, conceptul de negociere are două înţelesuri. În sens larg, se are în vedere întreaga arie de desfăşurare a dialogului diplomatic, în timp ce în accepţia restrânsă, negocierea are în vedere numai dialogul propriu-zis.

În funcţie de nivelul de desfăşurare, negocierile pot fi interstatale (guvernamentale) sau neguvernamentale. De regulă, negocierile desfăşurate la nivel guvernamental urmăresc încheierea de acorduri, convenţii sau alte înţelegeri (economice sau politice) ce vizează, în esenţă, crearea cadrului instituţional de desfăşurare a relaţiilor dintre state, în timp ce la nivel neguvernamental, negocierile au în vedere încheierea de diferite contracte. Înţelegerile rezultate în urma negocierilor macroeconomice facilitează şi creează cadrul derulării unor negocieri la nivel microeconomic, după cum existenţa unui sistem diversificat de înţelegeri la nivel microeconomic stimulează convenţiile între state, creând condiţii favorabile dezvoltării schimburilor comerciale, financiare, turistice, sau realizarea de noi înţelegeri.

 Ţinând cont de numărul participanţilor, negocierile sunt de două feluri: bilaterale şi multilaterale. În perioada actuală se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor multilaterale, însă acest lucru nu presupune neapărat scăderea importanţei celor bilaterale. Se au în vedere aici negocierile economice internaţionale, unde are loc o continuă adâncire a interdependenţelor dintre state, iar problemele devin tot mai complexe. Pentru o soluţionare globală a acestora, este necesară participarea unui grup de state, uneori chiar a tuturor acestora.

Dacă este vorba de comportamentul uman şi de tipurile de interese care se au în vedere, vor fi două mari categorii de negocieri: personale şi colective. Comportamentul individului diferă în funcţie de afacerea ce urmează a fi încheiată.

Negocierile  comerciale pot fi clasificate de asemenea în funcţie de felul tranzacţiei şi găsim următoarele tipuri:

1.      După obiect : de vânzare - cumpărare, de comision, de cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică, de consignaţie, de service, de factoring, franchising, leasing, lohn, de servicii, turism;

2.      După nivel: între grupări economice, interguvernamentale, comisii mixte, interdepartamentale, între guvern şi firme, între firme;

3.      După scop: pentru noi tranzacţii, de prelungire, de modificare, de normalizare, sterile;

4.      După număr de participanţi: bilaterale, multilaterale;

5.      După modul cum se poartă:

Ø  directe: între prezenţi, prin corespondenţă, prin telefon.

Ø  indirecte: prin intermediari.

Ø   în timp: succesive, simultane.

6.      După felul mărfurilor: de bursă, sezoniere şi de modă, de tehnologie înaltă, de bunuri de consum şi electrotehnice, de maşini, utilaje şi echipamente, de materii prime etc.

Negocierea. Definire

Negocierea, ca metodă de dialog, ca mod de armonizare a vieţii oamenilor, în cele mai diverse domenii are rădăcini în vremuri foarte îndepărtate. Ea a fost folosită fie în scopul rezolvării unor diferende apărute între indivizi sau între grupe de indivizi, fie în scopul încheierii unor contracte de căsătorie sau cu caracter comercial, fie în scopul creerii unor condiţii prielnice pentru o mai strânsă colaborare în variate domenii între ţări şi popoare.

Tocmai această mare diversitate a direcţiilor şi a domeniilor în care poate fi abordată negocierea duce la dificultăţi în a defini acest fenomen. Există deosebiri între părerile specialiştilor care abordează aceste activităţi în funcţie de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel, negocierea diplomatică este definită ca ,,managementul relaţiilor internaţionale prin negociere”(Oxford English Dictionary) sau ,,negocierea ca procesul de abordare a unei dispute sau situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât cele juridice sau de arbitraj, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înţelegere, îmbunătăţire, aplanare sau reglementare a unei dispute sau a situaţiei între părţile interesate (Arthur Lall).

Din punct de vedere al celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul comerţului, negocierea constă în ,,tratativele, discuţiile şi târguielile purtate în vederea realizării unui acord în tranzacţiile de afaceri” (Dicţionarul Webster) sau ,,arta prin care vânzătorul şi cumpărătorul, de obicei în discuţie faţă în faţă, stabilesc termenii precişi ai unui contract”(Lamon Lee).

În definirea conceptului de negociere se remarcă mai multe deosebiri în funcţie de poziţia de pe care acestea sunt abordate. Astfel, de cele mai multe ori, negocierea este privită drept forma de comunicare al cărui scop constă în rezolvarea unor probleme cu caracter comercial. Este sensul restrâns al noţiunii de negociere, acesta fiind si cel mai des utilizat.

În sens larg, prin negociere se înţelege acţiunea de a purta discuţii în scopul de a ajunge la o înţelegere. De altfel şi în ,,Dicţionarul explicativ al limbii române”, negocierea este privită drept ,,o acţiune prin care se tratează cu cineva încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc.” sau ,,o acţiune de intermediere, de mijlocire a unei afaceri”. Alte lucrări includ în conceptul de negociere ,,orice forme de întâlniri, discuţii, consultări sau alte legături directe sau indirecte”.

Privind lucrurile din această perspectivă, trebuie precizat că în viaţă omul este un negociator continuu, fără a-şi da seama însă de acest lucru. Zilnic, omul se implică într-o confruntare continuă cu motivaţiile semenilor, ale societăţii şi, de ce nu, chiar ale lui însuşi.

 În ultimă instanţă, oriunde apar divergenţe: în familie, la locul de muncă, în mijloacele de transport în comun, cu ocazia cumpărăturilor, rezolvarea problemelor controversate presupunând în mod eficace comunicare, dialog, negociere.

Fenomen complex, negocierea a făcut posibilă existenţa a numeroase interpretări şi moduri de a o defini. Cele mai simple o definesc ca ,,o serie de întrevederi, demersuri întreprinse pentru a se ajunge la un acord, pentru a se încheia o tranzacţie” (Dicţionarul Micro Robert, 1971, pag 704); altele, mai complexe, ca aceea a lui W. Zartman (The Negotiation Process, 1976) consideră negocierea o decizie colectivă (cel puţin bilaterală) bazată pe interacţiune, orientată spre un rezultat, implicând o deplasare spre celălalt, îndreptată spre complementaritate sau transformarea valorilor şi centrată spre găsirea unei formule rezultată din interdependenţă.

Circumscriind negocierea în domenii specifice de activitate, definirea acesteia este diferită. Astfel, ,,Dicţionarul de economie politică” defineşte noţiunea de negociere colectivă, pe care o prezintă în sensul de ,,tratative multilaterale cu privire la probleme de interes comun” , în timp ce ,,Dicţionarul diplomatic” defineşte conceptul de negociere prin prisma acestei importante activităţi, respectiv ,,funcţie centrală a diplomaţiei şi mijlocul cel mai important şi eficient de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor şi conflictelor internaţionale, independent de natura şi amploarea acestora”.

Ajungând în domeniul economicului, în general, a comerţului, în special, negocierile trebuie privite în sensul de ,,tratative, discuţii purtate între doi sau mai mulţi parteneri, în legătură cu un deziderat economic comun, în vederea realizării unor înţelegeri sau tranzacţii comerciale”.

Pornind de la considerentele prezentate, Gheorghe Pistol defineşte negocierea ca fiind ,,o formă principală de comunicare, un complex de procese, de activităţi, constând în contracte, întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri, în vederea realizării unor înţelegeri”.      

Conform altor definiţii, negocierea poate fi abordată dintr-un punct de vedere instrumental, adică al rezultatului urmărit, şi în acest caz, negocierea poate fi definită ca un sistem de decizii prin care partenerii cad de comun acord, în loc de a acţiona conform unei voinţe unilaterale.

O abordare foarte interesantă şi bine structurată o realizează Cristophe Dupont considerând negocierea din punct de vedere procesual, şi din această perspectivă, definind-o ca o ,,acţiune care plasează faţă în faţă doi sau mai mulţi parteneri care, confruntaţi atât cu divergenţe cât şi cu interdependenţe consideră oportun să găsească în mod voluntar o soluţie reciproc acceptată care să le permită să creeze, să menţină şi să dezvolte -cel puţin temporar – o relaţie”.

În cărţile de specialitate găsim alte două definiţii care susţin că negocierea ,,este un proces dinamic de ajustare prin care două părţi, fiecare cu obiectivele sale proprii, discută împreună pentru a ajunge la o înţelegere mutual satisfăcătoare pe baza interesului comun”.

Iar cea de-a doua o defineşte ca fiind  ,, o acţiune în  care se confruntă cererea cu oferta în vederea ajungerii la o înţelegere reciproc avantajoasă, respectiv la semnarea unui contract de vânzare-cumpărare.”

 Într-o negociere sunt necesari următorii paşi:

● identificarea punctelor convergente şi finalizarea lor;

● descoperirea punctelor în divergenţa şi negocierea lor;

● fixarea unui obiectiv comun posibil de atins;

● colaborarea celor două părţi pentru aducerea la îndeplinire a obiectivului comun (semnarea contractului).

Cooperarea în cadrul negocierilor este necesară, iar prin cooperare înţelegem analiza comună efectuată de echipele de negociere a diferitelor ipostaze şi argumente, pătrunderea reciprocă în esenţa argumentelor şi intereselor comune, ajungându-se până la ajutorarea reciprocă.

De asemenea, cooperarea însemnă şi schimbul reciproc de informaţii şi materiale documentare.

Pe tot parcursul negocierii trebuie să existe un climat de cooperare şi încredere reciprocă între cele două părţi. Se va avea în vedere următoarele:

a.       ascultarea poziţiei partenerului fără idei preconcepute;

b.      participarea activă la rezolvarea tuturor problemelor;

c.       definirea obiectivului comun şi a direcţiei de urmat;

d.      înţelegerea motivaţiilor şi a poziţiilor celeilalte părţi;

e.       respectul pentru partener;

f.       imaginaţie în luarea deciziei.

Conceptul de negociere are în vedere următoarele noţiuni :

1.      interesul – manifestarea dorinţei de cumpărare a partenerului;

2.      poziţia de negociere – totalitatea intereselor uneia din părţi;

3.      poziţia reală – obiectivele pe care una din părţi urmăreşte să le atingă;

4.      poziţia declarată iniţial – fiecare participant doreşte să-şi asigure un spaţiu de negociere;

5.      spaţiul de negociere – exagerarea intereselor proprii.

Negocierea face excepţie de la regula unor jocuri sportive la care în final există un învingător şi un învins. Obiectivul final al negocierii este obţinerea unor câştiguri satisfăcătoare pe baza unei formule de compromis între dorinţele celor doi parteneri.

Categoriile de interese din cadrul negocierilor pot fi:

Ø  interese comune ale participanţilor ca punct de echilibru ale dorinţelor celor doi parteneri;

Ø  interese specifice diferite de cele ale celorlalţi participanţi şi adesea opuse acestora;

Ø  interese nenegociabile care provin din interese economice, organizatorice, politice etc. impuse de politica comercială sau economică a unor state;

Ø  interese reale ce se deosebesc de cele declarate în fază iniţială a negocierii şi urmează să fie armonizate pe parcursul tratativelor, în avantaj reciproc, pe baza unui compromis.

Noua abordare managerială în administraţia publică

Sistemele de planificare strategică propun metode pentru formularea şi implementarea deciziilor strategice   şi   pentru   alocarea   resurselor   necesare   fundamentării   acestora   Ia   toate   nivelele organizaţiei. Analiza si planificarea strategică reprezintă un demers larg răspândit în cazul firmelor private,   vizând   asistarea   conducerii   în   realizarea   misiunii   sale   de  coordonare   strategică  a organizaţiei.

În acest context, strategia este "o alegere de criterii de decizie numite strategice pentru că ele vizează să orienteze de o manieră determinantă şi pe termen  lung activităţile şi structurile organizaţiei".

Astfel, planificarea strategică este strâns legată de:

1. marjă de manevră
2. forţe concurenţiale.

Nu putem vorbi de o adevărată strategie în cazul unei organizaţii în care perimetrul de activitate este cu totul limitat sau în care "produsele" sunt definite de lege.

De asemenea se consideră, în general, că o organizaţie trebuie să procedeze la punerea în practică a unor strategii pentru a obţine cât mai multe avantaje dintr-un mediu marcat de prezenţa forţelor concurenţiale ce riscă să îi pună în discuţie supravieţuirea. Astfel definit demersul strategic poate părea, în cazul sectorului public, prea puţin pertinent având în vedere absenţa, teoretică, a marjelor de manevră strategică şi caracterul ilegitim al concurenţei.

Marja de manevră a organizaţiilor publice în materie de afectare a  resurselor este  restrânsă  semnificativ  de  dispoziţiile  statutare;   dacă o  organizaţie  publică intenţionează să îşi diversifice activitatea există o posibilitate crescută a apariţiei unor aprecieri negative din partea corpurilor de control.

Existenţa unei marje de libertate decizională a managerilor reprezintă o condiţie prealabila a demersului strategic. Nu putem vorbi de o adevărata strategie in cazul unei organizaţii in care perimetrul de activitate este cu totul limitat sau in care “produsele” sunt definite de lege.

Concurenţa poate viza, în cazul organizaţiilor publice, două aspecte: concurenţa vis-â-vis de o altă organizaţie publică; concurenţa vis-â-vis de o firmă privată.

• managementul  participanţilor   -   participanţii   cheie   evaluează   organizaţia   şi formulează strategii de tratare a tuturor participanţilor (participanţii includ indivizi sau grupuri care prezintă un interes major pentru organizaţie - sindicate, clienţi, furnizori, etc.).

• analiza   competitivă   analizează   forţele   majore   prezente   într-un   sector   particular   -   forţa cumpărătorilor şi furnizorilor, produsele substituibile, concurenţa — în ideea câştigării unui avantaj semnificativ prin intermediul unor strategii precum diferenţierea faţă de concurenţă şi selectarea segmentelor industriale în care există şanse mari de control.

• managementul problemelor strategice - vizează identificarea problemelor cruciale pentru capacitatea organizaţiei de a-şi atinge obiectivele şi luarea deciziei referitoare la modalitatea în care un grup din interiorul organizaţiei va răspunde acestor probleme;

• Abordările bazate pe negocieri strategice tratează luarea deciziilor strategice ca un proces profund politizat şi oferă modalităţi de abordare a acestor negocieri continue;

• incrementalismul logic accentuează natura incrementală a deciziilor strategice.

Modelul tradiţional de administraţie publică a fost deseori criticat. Îndeplinirea sarcinilor specifice se făcea fără o strategie pe termen lung, administraţie fiind prea puţin preocupata de aspectele strategice ale activitatii ei. Tratarea cetateanului ca subiect al administrării s-a încadrat intr-o viziune mai larga ce percepea rolul serviciului public ca o aplicare mecanica a ordinelor politicienilor, care erau singurii abilitaţi sa dezvolte politici si strategii.

In cadrul noii filosofii manageriale, obţinerea rezultatelor se plasează in centrul atenţiei institutiilor publice, iar preocuparea pentru stabilirea strategiilor pe termen lung este inevitabila. Dimesiunea strategica analizează organizatia in mediul ei, specifica obiective si scopuri distincte, pregateste organizatia să înfrunte un viitor nesigur.

Instituţiile administrative si funcţionarii sunt chemaţi sa isi asume formularea de strategii, obiective si prioritari ca parte integranta a activitatii manageriale. 

Funcţiile managementului unei organizaţii

Previziune/Planificare – ansamblul proc. de muncă prin care se determină obiectivele şi se stabilesc resursele îndeplinirii lor;

Pentru ca schimbarea este inevitabila in viitorul unei organizatii, previziunea/planificarea reprezintă legatura dintre prezent si viitor, singura activitate care poate spori şansele unei organizaţii de a atinge rezultatele dorite.

Prin planificare eficienta, o organizatie reuseste sa evite capcana in care se munceste foarte mult, dar se realizeaza foarte puţin. Planificarea ajuta organizatia sa aiba maxim de efect in urma unui efort dat.

Planificarea este momentul cheie al unei eficiente formulări a strategiei si constituie esenţa unei implementări si evaluări de succes, deoarece organizarea, motivarea, resursele umane si controlul depind de modul in care planificarea este facuta.

Organizarea – ansamblul proceselor de management prin care  se stabilesc şi delimitează procesele de muncă şi componentele lor precum şi gruparea acestora pe posturi, formaţiuni de muncă, compartimente în vederea realizării obiectivelor preconizate Scopul activitatii de organizare este atingerea momentului in care prin eforturi coordonate sunt definite precis responsabilitatile si relatiile de putere din interiorul organizatiei. Cu alte cuvinte, precizarea rolului fiecarui membru al organizatiei si trasarea raporturilor de subordonare/colaborare.

Motivare/Antrenare – determinarea personalului firmei să participe la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, luând în considerare factorii care îi motivează.

Poate fi definita ca procesul de influenţare a personalului in vederea atingerii obiectivelor specifice. Motivarea explica si de ce unii dintre angajaţi lucrează din greu  in vreme ce alţii nu se omoară cu munca. Obiectivele, strategiile si politicile organizaţiilor au puţine şanse de reuşita daca personalul si managerii nu sunt motivaţi suficient, pentru a putea implemeta strategiile o data ce el au fost formulate.

Coordonarea – ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei, în cadrul previziunilor şi sistemului organizatoric

Procesul de motivare include cel puţin 4 componente majore: leadership, dinamica de grup, comunicarea si schimbări organizaţionale.

Evaluare-control – ansamblul proceselor de muncă prin care performanţele firmei sunt comparate şi măsurate cu obiectivele firmei stabilite iniţial în vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive. Controlul - procesul de control include toate activitatile prin care se asigura ca operaţiile curente ale organizatiei sunt in conformitate cu cele planificate.

Procesul de control consta in parcurgerea a 4 etape:

·         Stabilirea standardelor

·         Măsurarea performantelor individuale si ale organizatiei

·         Compararea performantelor actuale cu standardele planificate

·         Masuri de ajustare

Măsurarea performantelor individuale este deseori condusa ineficient, iar in unele organizatii lipseşte. Motivele ar fi:

·    Evaluarea performantelor individuale duce deseori la conflict intre membrii organizatiei, conflict pe care managerii prefera sa-l evite

·  Evaluarea presupune si alocarea de timp din partea managerilor, pe care aceştia nu sunt dispuşi sa-l acorde procesului

·  Evaluarea presupune si abilitaţi specifice managerilor.

Clasificarea funcţiilor statului

            Dupa unii autori, statul ar avea trei functii, respectiv: a) functia legislativa; b) functia executiva sau administrativa si c) functia jurisdictionala. Dupa alti autori, statul ar avea patru functii: legislativa; executiva sau guvernamentala; administrativa si judecatoreasca.

            Separarea functiei executive in doua functii este in principal motivata de modernizarea si tehnicizarea functiei pur administrative, ceea ce justifica pe deplin calificarea acesteia ca o functie propriu-zisa. Importanta deciziilor cu caracter administrativ in viata cotidiana, diversificarea tehnicilor administrative si constatarile "stiintei administratiei" intaresc acest punct de vedere. Intr-o asemenea conceptie, administratia (functia administrativa) ar reveni guvernului, iar functia executiva ar reveni sefului statului, iar in unele situatii primului-ministru. De observat ca o lege votata de Parlament nu poate intra in vigoare potrivit Constitutiei Romaniei, daca nu este promulgata de Presedinte - seful statului prin decret prezidential. Prin decretul de promulgare al unei legi se:

-          investeste legea respectiva cu putere executorie:

-          se dispune tuturor autoritatilor cu atributii in cauza sa treaca imediat la executara legii.

Prin publicarea legii si a decretului de promulgare:

-          legea intra in vigoare, adica devine obligatorie de respectat pentru toti;

-       autoritatile competente sunt obligate sa organizeze executarea legii in cauza si sa o execute in mod concret.

a) Functia legislativa, consta in adoptarea de c atre Parlament a unor reguli conform vointei poporului - obligatorii pe teritoriul statului si pentru orice persoana fizica, juridica inclusiv autoritatile publice si Statul.

            Asa cum am aratat, la un curs anterior, exista o ierarhie a legilor, in raport de puterea reprezentativa a autoritatii care o adopta. Constitutia se adopta de Adunarea Constituanta si se aproba prin referendum popular; legea organica se aproba de majoritatea calificata a Parlamentului, iar legea ordinara de catre majoritatea simpla a Parlamentului.

            Legea reglementeaza situatii generale, impersonale si rareori doar un singur caz, cum ar fi Legea privind expropierea unui teren pentru cauza de utilitate publica sau Legea privind ratificarea unei conventii ori tratat.

            Functia legislativa exercitata de un organism specializat in mod exclusiv, a ridicat inca de la bun inceput (avem in vedere indeosebi Secolul al XVIII-lea cand s-a conturat necesitatea codificarii cutumei constitutionale) problema evitarii  hegemoniei  corpului  legiuitor asupra celorlalte organisme de guvernare si chiar a natiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrans, de o alta putere ar fi putut devenii discretionar, inlocuind tirania monarhului absolut cu propria tiranie. In conditiile in care Parlamentul isi revendica puterea de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte usor ca forul legislativ sa fi pretins o pozitie dominanta in raport cu celelalte institutii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi rasturnat insasi scopul fundamental al Parlamentului ca institutie reprezentativa a intereselor poporului: inlaturarea absolutismului monarhic.

        In acest sens, principiul separatiei puterilor, al egalitatii, cooperarii si controlului reciproc, reglementeaza in mod corespunzator aceasta problema, asa cum am aratat in capitolul anterior, cand am tratat acest principiu.

            In principiu functia legislativa este exercitata numai de Parlament. In mod exceptional este admis ca in anumite limite in timp, spatiu si domeniu, Guvernul sa fie abilitat de Parlament sa desfasoare o activitate legislativa prin institutiile juridice ale Ordonantei de urgenta sau al Ordonantei ordinare. Aceasta posibilitate este reglementata expres in Constitutia Romaniei in art. 114. Activitatea legislativa a Guvernului este de exceptie, provizorie, pe problema sau cazul in care a fost abilitat de Parlament astfel:

-     pe timpul vacantei parlamentare Guvernul este abilitat sa emita Ordonante in domenii si probleme limitativ prevazute in legea de abilitare data de Parlament;

-          in caz de urgenta, Guvernul emite Ordonante de urgenta oricand si in orice domeniu cu exceptia celui rezervat Constituantei;

-   aceste ordonante ale Guvernului produc efecte juridice numai pana in momentul aprobarii sau respingerii de Parlament.

b) Functia executiva

            Asa cum s-a subliniat in doctrina Guvernul detine o "putere de reglementare" care consta in puterea acestuia de a:

-          emite acte normative date in executarea legilor;

-   emite acte normative care reglementeaza relatiile sociale din domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului si intr-un mod care sa nu contravina legii.

            Functia executiva, consta in activitatea speciala  de asigurare si organizare a executarii legilor si de  asemenea, in adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare si administrare pe plan central si local. De exemplu problema restituirii locuintelor este reglementata prin Legea nr. 112/1996, prin care se prevad cazurile de restituire si principiile care guverneaza concret aceasta activitate, insa modul concret de restituire, respectiv procedura, de organizare si functionare a comisiilor judetene, precum si activitatea acestora este stabilita prin norme metodologice aprobate prin  hotarare de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt date de regula de Guvern, iar in alte cazuri si de alte autoritati ale administratiei publice, cand sunt abilitate prin lege.  Este cazul Bancii Nationale a Romaniei, care emite norme in aplicarea unor legi, asa cum sunt Normele nr. 7/1994 date in aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise in realizarea functiei executive sunt extrem de diverese (administratia generala a tarii; diplomatie, gestiune financiara, adica acte de organizare a executarii si executarea in concret a legii).

Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii si Constitutiei, incepand cu hotararea de Guvern si  ordinele, instructiunile, normele metodologice ale ministerelor si terminand cu decizia primarului comunal sau procesul verbal de contraventie intocmite de agentul de politie. Actele executive sunt fie individuale fie normative. In sistemul Constitutional francez, exista o ierarhie a actelor administrative numite si regulamente, astfel: decrete; hotarari ministeriale; diferite alte hotarari, decizii si rezolutii.

c) Functia jurisdictionala

            Un stat de drept este de neconceput fara functia jurisdictionala. Lipsa justitiei veritabile insemnand arbitrariu si nedreptate. Daca o viata sociala normala trebuie sa se desfasoare potrivit Constitutiei si legilor in vigoare, in mod firesc trebuie sa existe o functie si respectiv un sistem de autoritati care  atunci cand legile sunt incalcate sa restabileasca situatia de fapt si de drept si sa aplice dupa caz corectiile necesare. Aceasta functie jurisdictionala a statului este incredintata unor autoritati independente si impartiale, respectiv instantele Constitutionale si instantele judecatoresti. Actul de justitie poate fi infaptuit in bune  conditiuni numai de al treilea care este neutru, impartial, neimplicat in vreun fel in cauza. Caci nimeni nu trebuie sa-si faca dreptate singur pentru ca atunci ar avea dreptate numai cei mai puternici. De aceea, dreptatea trebuie impartita de autoritati neutre, specializate, in mod egal pentru cei slabi cat si pentru cei puternici.

            Conceputa astfel, ca o functie realizata independent si impartial, justitia s-a impus ca o idee si realitate in care oamenii cred si trebuie sa creada ca ii poate apara atunci cand drepturile si interesele legitime sunt incalcate, ca similarul dreptatii triumfatoare. Fiat justitia pereat mundus (justitia sa-si urmeze cursul ei chiar daca lumea ar fi sa piara) este dictonul preferat in legatura cu justitia. Semnificatia acestui dicton este aceea ca precum vesnica dreptate a Dumnezeirii e neclintita in fermitatea ei, dezvaluindu-se in orice conditii, chiar ale prabusirii intregii lumi, tot asa judecatorul care se ocupa de un anume caz trebuie sa-l duca la bun sfarsit si sa-l rezolve dupa cum il indeamna stiinta si constiinta chiar daca intre timp ar venii sfarsitul lumii cu toate grozaviile sale.

            Fac obiectul jurisdictiilor litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea si persoanele juridice civile  sau de drept public, ori  dintre acestea si autoritatile publice. Solutionarea litigiilor se  face in cadrul unui proces, dupa anumite reguli prin acte numite hotarari judecatoresti. Judecatorul care infaptuieste justitia ceruta, trebuie sa afle adevarul in procesul respectiv, pentru a identifica exact incalcarea legii, victimele, cauzalitatea, raspunderea si responsabilii. Pentru ca justitia sa-si poata infaptuit misiunea,  ea cunoaste o anumita organizare si anumite principii. Organizarea justitiei se face pe grade de jurisdictie care presupune controlul pentru a evita eroarea. Aceste grade de jurisdictie permit o evaluare a judecatii in fond dar si in apel si recurs, ca posibilitate de indreptare a erorilor, de reevaluare a sentintelor in raport cu probele in cauza.

           

In doctrina constitutionala s-a exprimat si opinia ca cele trei functii ale statului ar fi:

        a) functia de exercitare a suveranitatii atat pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice si apararea ei prin folosirea fortei publice), cat si pe plan extern (stabilirea liniilor generale ale politicii externe, colaborarea internationala cu alte State; participarea la organisme internationale, apararea teritoriului national).

            b) functia de orientare generala a dezvoltarii societatii;

            c) functia de promovare a progresului.

            O alta analiza tipologica a functiilor statului in doctrina constitutionala contemporana distinge trei categorii de functii:

          a) functii politice: mentinerea ordinii sociale interne si apararea teritoriului national, alte interventii ale statululi fiind excluse; asigurarea programului economico-social:

            b) functii juridice: legislativa, executiva si jurisdictionala;

        c) functii sociologice: constrangerea sociala; activitatea de convingere a cetatenilor in legatura cu compatibilitatea intre interesele generale si cele personale s.a.

            Se mai poate vorbi de atributiile esentiale ale statului care sunt de fapt monopoluri: monopolul apararii si al constrangerii sociale (armata si politia); mentinerea cadrului juridic; conducerea relatiilor internationale si emiterea monedei nationale.

Principiul separării puterilor

De-a lungul evolutiei dreptului s-au cristalizat o serie  de principii, adica idei de baza general valabile ce se regasesc in normele care reglementeaza institutiile dreptului. Dintre principiile menite sa asigure drepturile omului prin limitarea puterii autoritatii si functionarilor publici, precum si prevenirea exercitarii abuzive a acesteia, voi reaminti doar cateva, astfel: principiul separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si controlului reciproc al acestora; toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul, fara deosebire , la o protectie egala a legii; dreptul fiecaruia de a se adresa in mod efectiv instantelor judiciare competente impotriva acelora care ii violeaza drepturile fundamentale recunoscute prin Constitutie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat, in mod arbitrar; impartialitatea si  independenta justitiei; prezumtia de nevinovatie; garantarea drepturilor la aparare; neretroactivitatea legii si aplicarea  legii penale mai blande pentru individ; principiul legalitatii; principiul garantarii dreptului fiecarei persoane vatamate de o autoritate publica; principiul responsabilitatii puterilor  statului si functionarilor publici; exercitarea drepturilor si libertatilor poate fi ingradita numai de lege si numai "in scopul exclusiv al asigurarii recunoasterii si respectului drepturilor si  libertatilor celorlalti" in vederea satisfacerii cerintelor  juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii intr-o  societate democratica; principiul suprematiei Constitutiei.  Aceste principii nu fac altceva decat sa continue limitarea  puterilor statului in raport cu individul, care au fost separate  si organizate in asa fel incat sa  se poata controla si limita  reciproc, inlaturandu-se astfel posibilitatea caderii vreuneia  din acestea in absolutism, iar a statului in anarhie.

Montesquieu afirma ca orice om care ar detine intreaga  putere intr-un stat (legislativa, executiva si judecatoreasca) este tentat sa abuzeze de ea; de unde si concluzia ca  divizarea acestuia in parti ce coopereaza dar se si controleaza  reciproc este de natura a asigura echilibrul si stabilitatea  puterilor si in mod deosebit folosirea non-abuziva a acestora.

Principiul separatiei puterilor a fost proclamat de  Revolutia franceza, pentru a pune capat absolutismului cand o  singura persoana concentra toata puterea, adica de a face legi, de a le executa precum si de a judeca atunci cand sunt incalcate. Este cunoscuta expresia "L'Etat est moi" sintagma care exprima cel mai bine conceptia cu privire la putere, dominanta pana in Revolutia franceza. Separarea puterii in  putere legislativa, executiva si judecatoreasca, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele  trei mari puteri  trebuind sa fie detinute si exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, in  cele trei puteri, este periculoasa pentru ca poate duce la  anarhie. Astfel, din pacate, imediat dupa Revolutia din 1789, in  Franta acest principiu a fost initial "folosit mai ales pentru a  proteja autoritatile administrative de orice ingerinta a  tribunalelor", intarindu-se in loc sa se limiteze puterea  executiva, de catre puterea judecatoreasca. Aceasta a fost  posibil prin infiintarea unor structuri hibrid administrativ- judecatoresti, care solutionau exclusiv conflictele dintre  autoritati si individ si nu autoritatile judecatoresti.

La germani, dezvoltarea conceptiei de Reichsstaat este "rezultatul direct al vechiului ideal al suprematiei dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat administrativ.

Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme  in practica, astfel:

-          disputarea intre acestea a unei suprematii, ori exercitarea fara limite a puterii ce o detine;

-          lipsa de cooperare intre puteri, care  poate imbraca forme de cauzare reciproca de greutati, piedici etc.;

-          necunoasterea reciproca, lipsa de control reciproc limitat intre acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor.

"Puterile nu sunt si nu trebuie sa fie izolate. La aceasta  s-ar opune, insasi ideea suveranitatii care este  unica si indivizibila, iar in practica s-ar ajunge la nesfarsite  conflicte. Guvernate de ideea egalitatii intre ele, puterile trebuie sa colaboreze si sa se controleze reciproc, stabilind o  interdependenta complexa intre ele. Cu acest chip se impiedica  abuzurile, se inlatura conflictele si se ajunge la unitatea cu  care trebuie sa se exercite suveranitatea nationala. Tocmai in  realizarea acestei unitati, sta meritul alcatuitorilor noii  Constitutii, care va trebui sa cuprinda principiul separatiei puterilor". Ca urmare, principiul separatiei puterilor a fost  perfectionat in scopul unei functionari eficiente a acestora in realizarea menirii lor.Astfel, la principiul separarii puterilor  s-a adaugat sintagma "al egalitatii acestora", care inseamna ca,  nici una nu trebuie sa domine pe alta si nici una nu se subordoneaza  alteia. Regula egalitatii puterilor presupune:

-          toate puterile sunt egale, principiu consacrat constitutional;

-          toate puterile se subordoneaza numai Constitutiei si legilor date in baza acesteia (principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate sa elaboreze o lege contrara Constitutiei;

-          faptul ca legile elaborate de Parlament sunt obligatorii  pentru celelalte puteri nu inseamna ca acesta este superior celorlalte puteri constituite in stat. Ba mai  mult, nu toate legile elaborate de Parlament, executate de celelalte puteri. Astfel, in cazul legilor date de Parlament, prin incalcarea dispozitiilor constitutionale, cei interesati pot obtine dupa anumite proceduri prevazute de lege declararea lor ca neconstitutionale si deci, acestea  nu mai pot produce efecte juridice.

A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri, presupune predispozitia la abuz de putere din partea acesteia si chiar disfunctionalitati in structurile statului. Potrivit Constitutiei din 1965, s-a apreciat ca puterea legislativa era putere suprema in stat si ca atare, celelalte puteri nu o puteau  controla, fiind subordonate acesteia.

Ca urmare, in acea perioada, nu se putea vorbi de un contencios administrativ si constitutional in cazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum si egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru a asigura buna functionare a  lor, in special si respectiv a statului in general. Faptul ca puterile sunt ale unei entitati respectiv statul, presupune organizarea lor intr-un sistem, angrenaj care trebuie sa  functioneze eficient, in vederea realizarii scopului  unic al  statului, scop stabilit de popor. Aceasta inseamna ca intre puteri nu trebuie sa fie izolare, dezinteres, necunoastere, ci interconditionare, conjugare a activitatii, cunoasterea  reciproca a scopurilor mediate, intr-un cuvant cooperare.

Astfel, regula cooperarii puterilor presupune:

-          -subordonarea scopurilor, scopului comun care uneste puterile in stat, statul fiind suveran si indivizibil;

-          -cooperarea intre acestea in limitele Constitutiei si legilor date in baza acesteia;

-          -desfasurarea activitatilor cu buna credinta si fidelitate fata de tara.

Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separatiei puterilor, al egalitatii si cooperarii acestora.

Dar, viata a demonstrat ca acest principiu, trebuie perfectionat in sensul introducerii si a regulei privind "controlul reciproc al acestora."

Aceasta regula presupune ca prin Constitutie trebuie sa se prevada proceduri precise si institutii publice pe baza carora puterile sa se controleze reciproc sub aspectul respectarii Constitutiei si a legilor emise in baza acesteia.

Cu privire la controlul reciproc al puterilor in S.U.A., Alexis de Tocqueville arata: "Pacea, prosperitatea, insasi existenta uniunii, stau neincetat in mana celor sapte judecatori federali (Curtea Suprema a S.U.A.) Fara ei, Constitutia este litera moarta; la ei apeleaza puterea executiva pentru a rezista presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apara  de initiativele puterii executive; Uniunea pentru a se impune in  fata statelor; statele pentru a respinge pretentiile excesive  ale Uniunii; interesul public-contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilitatii democratice etc.

Controlul reciproc al puterilor presupune:

-          cai de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, pot actiona in judecata o alta putere atunci cand  aceasta abuzeaza, incalcand legea;

-          alegerea, ori numirea functionarilor unei puteri de catre o alta putere;

-          dizolvarea, suspendarea, demiterea functionarilor unei puteri de o alta putere, in conditiile legii;

-          avizeaza reciproc, acord, unele acte din activitatea de  reglementare separata, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci cand acestea difera etc.

Reglementarea si functionareaa puterilor statului, conform principiului separarii, egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al acestora, este o garantie a realizarii interesului general in conditiile legii.